putea spune că masculul uman este "colţuros", musculos, tonic, în timp ce femeia este contrariul său – dotată cu forme armoni-oase şi estetic cizelate. Există, fireşte, o gamă largă de nuanţări, de la bărbatul cel mai "Marte" până la femeia cea mai "Venus", care, în ciuda faptului că se caută, numai arareori se găsesc în limitele idealului hrănit în adâncurile subconştientului.

  S-ar părea că fiecare individ poartă mental imaginea unui anumit tip de partener preferat. S-a susţinut că acesta ar reprezenta o sinteză a mai multor imagini imprimate până la o anumită vârstă. Sinteza lor ar structura un tip ideal, numai rareori întâlnit în realitate. Obişnuite sunt abaterile mai mari sau mai mici de la modelul ideal. După concepţia imprinting-ului, acest model ar trebui să reprezinte trăsăturile primului partener care a aprins în noi scânteia iubirii, cu alte cuvinte, primul semnal care a declanşat în noi programul erotic. De aceea poate prima dragoste nu se uită. În realitate, există întotdeauna o predilecţie pentru un anumit model, dificil de motivat. Este totuşi ciudat să observi cum partenerii unui cuplu se aseamănă uneori izbitor de mult între ei, cum se găsesc într-o mulţime diversă poate numai în baza a ceea ce Goethe numea "afinităţi elective".

  Primul şi cel mai frapant dintre semnale este aspectul fizionomic – expresie la rândul său a unor detalii morfofiziologice. Culoarea părului, luciul, parfumul vag degajat sunt elemente cu valoare erotică indiscutabilă, ca şi forma şi culoarea ochilor şi îndeosebi temperamentul exprimat prin forţa privirii.

  Există priviri inocente, ingenue, care atrag toc-mai prin necunoscutul pe care îl ascund, prin misterul ce n-a fost devorat. Există priviri care cheamă, imploră şi în faţa cărora orice duritate se topeşte; există priviri promiţătoare, răscolitoare, care pot trezi pasiuni devastatoare. Există, în fine, priviri reci, dure sau priviri banale lipsite de culoare şi funcţie erotică. Se pot întâlni priviri învăluitoare care prind ca într-o plasă de păianjen victime inocente, după cum pot fi priviri generoase în care inteligenţa şi raţiunea citite în ele te îndeamnă de la primul lor impact la prietenie şi respect mutual, dar nu la erotism.

  Gestul de semeţie, exprimat printr-un tremur abia perceput al nărilor, distanţează, în timp ce forma buzelor, căldura, catifelarea sau o inefabilă mişcare a lor ne pot robi spontan.

  Culoarea pielii, preferată de la individ la individ, într-o gamă aşa de diversă, senzaţia pe care o determină o investeşte cu o funcţie în care sunt implicate ascunsele rosturi ale speciei. Se spune că fiecare partener îşi are punctul său critic, drumul care duce spre "inima sa". Cuplului nu-i rămâne decât să descopere această încifrare inteligentă a naturii.

  Cu aceasta nu s-au epuizat toate trucurile folosite de natură în seducerea lui Adonis. În sanctuarul Afroditei sunt încă multe taine. Mirosul natural al pielii, accentuarea sa în timpul jocului erotic completat cu parfumuri create de om sau născocite de natură pot atrage cu o forţă irezistibilă, făcând concesie altor detalii mai puţin cizelate sau, dimpotrivă, poate îndepărta, în ciuda altor însuşiri semnificative pentru partener.

  Dorinţa, trăirea momentului, citite în ochii unui partener, în atitudine şi acţiune, abandonarea lucidităţii critice prin acea impresie de "uitare de sine" pot încuraja, după cum umbra unei nemulţumiri poate dezarma. Nu rareori este suficientă o singură privire pentru a inflama două "inimi" – cum se întâmplă în ceea ce a fost numit coup de foudre.

  Ţinuta vestimentară, transparenţa, foşnetul, senzaţia lăsată la atingere, nuditatea sugerată prin modă, eleganţa gestului, senzualitatea mişcării, impresia de ansamblu – ce nu poate fi redată în cuvinte, ci doar trăită ca impresie – timbrul vocii, unghiul unui pliu, o gropiţă, o tresărire, freneticul lor ecou afectiv, înfiorarea şi voluptatea oferite de toate acestea partenerilor – incomparabile cu nici o altă trăire – sunt numai câteva din elementele abil folosite de natură pentru a-şi atinge scopurile.

  Considerăm adesea cochetăria feminină – machiajul, coafura, parfumul, culorile vestimentare, reliefarea formelor prin ţinută – ca expresii ale frivolităţii impuse, artificii de seducţie. Nimic mai puţin adevărat. Femeia nu face decât să imite natura. Nu-şi îmbracă ea creaturile în culorile cele mai atrăgătore, nu le "stropeşte cu esenţe îmbătătore", nu le încarcă de frumuseţi care fac din natură spectacolul atât de măreţ şi de încântător pentru sufletul şi privirea noastră?

  Amăgirea ne apare ca o invenţie a naturii. Din lutul tern creşte cea mai învoaltă floare, iar efemera frumuseţe a naturii nu este făcută pentru încântarea noastră, ci pentru împlinirea actului de procreare.

  Frumuseţea şi parfumul florilor au o singură destinaţie: să seducă insectele, care în căutarea de nectar, vor contribui în mod indirect la polenizarea lor. Este frecvent citat exemplul orhideei Trichoceros parviflonts, a cărei floare imită forma femelei unei insecte în scopul de a atrage masculul său. Luând floarea drept propria sa femelă, acesta va încerca s-o acupleze şi în acest mod contribuie la fecundarea orhideei.

  Dar nu sunt singurele trucuri folosite de natură.

  Excitaţia erotică este capabilă să facă "din orice piatră un diamant", din orice defect o calitate, din banal unicate. Ceea ce în stare de luciditate ne lasă indiferenţi sau chiar ne provoacă repulsie, în timpul incitaţiei erotice ne atrage sau ne determină să le neglijăm. Uităm toate avatarurile unei fiziologii împărtăşite de orice specie şi ne regăsim lucizi şi infinit mai puţin concesivi după ultima pulsiune genezică.

  Este ca şi cum odată împlinite scopurile naturii, forţa mobilizatoare ne părăseşte. Un impuls orb, uneori mai tare decât voinţa lucidă, ne trimite spre plăcere, pentru a ne arăta după aceea, mărit la proporţii dezolante, "păcatul Evei şi goliciunea lui Adam".

  Este un joc al amăgirii nu numai în actul erotic, ci în întreaga noastră biologie.

  S-ar părea că tot sensul vieţii noastre este concentrat în perioada vârstei de la adolescenţă la menopauză şi andropauză, natura investind în această perioadă interesul său maxim în dotarea sexelor. "Procrearea şi nimic altceva" pare să fie ordinul cu care venim pe lume. Est modus în rebus, este un sens adânc aici, oricât de dureros ar