le netezesc şi le pun la uscat. Scot toate lucrurile din rucsac şi le pun pe pat, la aerisit. Mă aşez apoi la birou şi completez jurnalul cu mai multe zile. Însemnez tot ce mi s-a întâmplat rând pe rând, cu litere mici, folosind o carioca subţire. Trebuie să notez toate detaliile cât le mai ţin încă minte, pentru că nu se ştie cât timp vor rezista în forma lor corectă.

  Parcurg firul amintirilor. Scriu despre cum mi-affl pierdut cunoştinţa şi m-am trezit pe jos, în păduricea din spatele unui templu. Era întuneric beznă şi aveam tricoul plin de sânge. Am sunat-o pe Sakura, am mers la ea acasă şi m-a primit peste noapte. Scriu despre cum am vorbit şi ce a făcut ea pentru mine.

  Sakura chicoteşte amuzată. „Nu pricep. Nu puteai să-ţi imaginezi ce vrei fără să-mi spui? La ce îţi trebuie permisiunea mea când eu oricum n-am de unde să ştiu la ce te gândeşti?”

  Dar nu, nu e aşa. Ce îmi imaginez eu poate fi extrem de important pentru întreaga lume.

  Pe la amiază mă aventurez în pădure. Oshima mi-a spus că e periculos să intru prea adânc. „Ai întotdeauna grijă să ai cabana în raza ta vizuală”, m-a avertizat el. Însă eu va trebui să trăiesc singur aici câteva zile şi, decât să nu ştiu nimic despre această pădure care mă înconjoară ca un perete uriaş, m-aş simţi mai liniştit să aflu măcar câteva lucruri despre ea. Cu mâinile goale, las în urmă luminişul scăldat în lumina soarelui şi păşesc în penumbra mării de copaci.

  În faţa mea se întinde un drumeag. E format de-a lungul unui traseu natural, dar pe alocuri e bine bătătorit şi acoperit cu pietre plate, pe care să poţi călca. Porţiunile mai şubrede sunt întărite cu scânduri groase, astfel încât să găseşti drumul chiar dacă îl năpădeşte iarba. Probabil că fratele lui Oshima s-a ocupat de asta în timp, când mai trecea pe aici. Merg mai departe pe drumeag. Urc o pantă, apoi cobor puţin. Ocolesc o stâncă, apoi urc din nou. Drumul mai mult urcă, dar unghiul nu e abrupt. E străjuit de copaci înalţi cu trunchiuri întunecate, crengi care se întind în ce direcţie vor, frunze dese deasupra capului. Ferigile şi bălărie îşi fac loc printre copaci astfel încât să absoarbă cu toate puterile lumina slabă. În locurile în care soarele nu Pătrunde deloc, muşchiul îmbracă, tăcut, pietrele.

  Ca o poveste începută cu multă însufleţire şi care apoi Îşi pierde suflul, cu cât înaintez, drumul se îngustează, iar Bălăriile câştigă supremaţia. Dispar şi întăriturile, astfel Încât e greu de spus dacă în faţa mea se întinde o potecă adevărată sau doar ceva care aduce a potecă. Într-un final, e înghiţită de marea verde de ferigi. Poate că drumul merge totuşi mai departe, dar ar fi bine să încerc să aflu asta cu următoarea ocazie. Am nevoie de haine şi de lucruri adecvate pentru a înainta mai mult.

  Mă opresc şi mă întorc. Priveliştea care mi se deschide în faţă îmi este străină. Nu zăresc nici un lucru care să mă mai încurajeze. Trunchiurile copacilor se suprapun şi îmi blochează vederea. În jur e întunecat, aerul e impregnat de miros puternic de verdeaţă şi nu se mai aude nici ciripitul păsărilor. Pielea mi se înfâoară ca atinsă de un curent de aer rece. N-am de ce să-mi fac probleme, îmi spun eu. Drumul e aici, în faţă. E cărarea pe care am venit. Atâta vreme cât nu mă abat de la ea, o să pot să mă întorc. Înaintez atent, pas cu pas, asigurându-mă că am poteca sub picioare şi ajung înapoi în luminişul din faţa cabanei, în ceva mai mult timp decât la dus. Poiana e scăldată în razele soarelui văratic, iar ciripitul păsărelelor care îşi caută de mâncare răsună cristalin. Nimic nu s-a schimbat de când am plecat.

  Sau cel puţin aşa cred. Pe prispă e scaunul pe care am stat până mai devreme. În faţa lui e cartea din care am citit, aşa cum am lăsat-o, cu faţa în jos.

  Totuşi am simţit pe pielea mea că pădurea e plină de pericole. Nu am voie să uit asta. Aşa cum mi-a spus şi tânărul pe nume Corbul, sunt o mulţime de lucruri pe care nu le ştiu. De exemplu eu nu ştiam că plantele pot fi atât de sinistre. Tot ce am văzut sau atins eu până acum sunt plantele de oraş, îngrijite şi îmblânzite. Cele care sunt aici

  — Sau, mai bine spus, cele care trăiesc aici – sunt cu totul şi cu totul altceva. Au forţă fizică, pot să-ţi răsufle în faţă, au priviri ascuţite, cu care îşi urmăresc prada. Au ceva care te duce cu gândul la vrăji întunecate din trecut. Pădurea e dominată de copaci, aşa cum şi fundul oceanului e dominat de vietăţi. Dacă vrea, mă poate expulza sau înghiţi, încetul cu încetul. Poate că trebuie să dau dovadă de teamă şi de respect faţă de ea.

  Mă întorc în cabană şi scot din rucsac busola pentru drumeţii. Îi deschid capacul şi mă asigur că indică nordulO bag apoi în buzunar. Poate o să-mi prindă bine la nevoieMă aşez pe prispă, privesc pădurea şi ascult muzică la walkman. Îmi pun Cream şi Duke Ellington. Toată aceste albume vechi le-am înregistrat din colecţia de CD-uri a bibliotecii. Ascult Crossroads de mai multe ori. Muzica îmi mai calmează nervii încordaţi. Dar nu pot să ascult prea mult, pentru că aici nu am curent electric şi nu pot să reîncarc acumulatorii. Când o să se consume toţi, s-a terminat.

  Înainte de cină, fac exerciţii. Flotări, abdomene, genuflexiuni, stat în mâini şi alte câteva mişcări de încălzire, un set conceput special pentru spaţii înguste, fără aparate şi echipamente. Sunt chestii simple, plictisitoare, dar dacă le faci cum trebuie, au efectul scontat. Le-am învăţat de la un instructor de la sala de sport. „Sunt cele mai singuratice exerciţii din lume”, mi-a explicat el. „Cei