Iau o cină frugală şi ies pe prispă. Deasupra capului meu strălucesc o puzderie de stele. Par mai degrabă presărate în apropiere, nu încrustate sus pe cer. Nici la planetariu nu se văd atât de multe. Unele sunt uriaşe şi strălucesc aprins.

  Simt că dacă aş întinde bine mâna, aş ajunge la ele. E o privelişte de o frumuseţe care îmi taie răsuflarea.

  Dar stelele nu sunt doar frumoase. Trăiesc şi respiră precum copacii din pădure. Şi mă privesc. Ştiu ce am făcut Până acum şi ce o să fac de acum încolo. Nu le scapă nimic, sub cerul strălucitor, mă simt din nou copleşit de spaimă.

  Încep să respir greu şi bătăile inimii mi se accelerează. Am trăit atâta timp sub privirile unui număr imens de stele şi Până acum nici nu le-am simţit prezenţa. Nu m-am gândit niciodată serios la ele. Câte alte lucruri or mai fi pe lume Pe care nu le-am observat, pe care nu le ştiu? Gândul acesta mă face să mă simt pierdut şi neputincios. E o neputinţă de Care nu am cum să scap, oricât aş încerca să fug.

  Intru în cabană, bag lemne în sobă şi le aranjez cu Atenţie. Iau un ziar vechi dintr-un sertar, îl fac cocoloş, îi dau foc cu chibritul şi mă asigur că lemnele se aprind. Pe când eram în şcoala primară, m-au trimis într-o tabără de vară şi acolo am învăţat cum se face focul. Tabăra în sine a fost cumplită, dar măcar mi-a folosit la ceva. Deschid complet capacul de la coş şi las aerul să intre. La început lucrurile nu merg prea bine, dar, într-un final, un lemn ia foc. Flăcările se întind la celelalte lemne. Închid uşiţa, trag un scaun în faţa sobei, aduc lampa lângă mine şi îmi reiau lectura la lumina ei. Când focul începe să duduie, pun pe sobă un ceainic cu apă la fiert. Capacul ceainicului scoate din când în când un şuier plăcut.

  Desigur, planul lui Eichmann nu a fost pus în practică fără probleme. Uneori lucrurile nu mergeau la faţa locului conform calculelor, iar în aceste situaţii, Eichmann părea mai uman, adică se enerva. Ura toate acele elemente nesigure care aveau grosolănia de a îi da peste cap frumoasele lui calcule născute pe birou. Trenurile întârziau. Lucrurile se împotmoleau în birocraţie. Se schimbau comandanţii şi darea în primire nu mergea cum trebuie. După căderea frontului de est, gardienii lagărului au fost mutaţi pe linia frontului. Cădeau ninsori grele. Se întrerupea curentul electric. Gazul era insuficient. Calea ferată era bombardată.

  Eichmann chiar ura acest război, acest „element nesigur” care îi încurca socotelile.

  Eichmann a povestit cu seninătate toate aceste amănunte în sala de judecată, fără să-şi schimbe expresia. Forţa cu care îşi amintea era uimitoare. Viaţa lui era compusă în totalitate din aceste detalii.

  La^ ora zece mă opresc din citit şi mă spăl pe dinţi şi pe faţă. Închid capacul de la coş, ca focul să se stingă de la sine în timp ce dorm. Flăcările luminează toată camera în portocaliu. E cald şi senzaţia de bine îmi risipeşte încordarea şi frica. Mă strecor în sacul de dormit îmbrăcat în tricou şl boxeri şi reuşesc să închid ochii mai natural decât cu o noapte în urmă. Mă gândesc puţin la Sakura.

  „Mi-ar fi plăcut să fiu eu sora ta”, mi-a spus ea.

  Mă hotărăsc să nu mă mai gândesc la Sakura. Trebuie să dorm. Lemnele trosnesc în sobă. Cântă o bufniţă. Iar eu alunec într-un vis anonim.

  A doua zi mi-o petrec la fel. Mă trezesc pe la şase în ciripitul vesel al păsărilor. Îmi fac un ceai şi iau micul dejun.

  Stau pe prispă şi citesc, ascult muzică, aduc apă din pârâu.

  O iau din nou pe poteca din pădure, de data aceasta cu busola la mine. Din când în când mă mai uit la ea şi verific direcţia în care e cabana. În plus, am o toporişca găsită prin şopron, cu care încrestez mici semne pe trunchiul copacilor.

  Dau la o parte bălăriile ca să se vadă mai bine drumul.

  Ca şi ieri, pădurea e adâncă şi întunecată. Copacii înalţi mă împresoară ca un zid gros. Umbre întunecate se ascund printre copaci ca nişte animale într-un trompe l'oeil şi îmi urmăresc fiece mişcare. Însă frica de ieri, care mi-a făcut pielea să se încreţească, nu mai e. Mi-am făcut propriile mele reguli pe care le respect cu grijă. Aşa nu am cum să mă rătăcesc. Probabil.

  Ajung la locul în care m-am oprit ieri şi merg mai departe. Păşesc în marea de ferigi care năpădesc poteca, înaintez puţin şi regăsesc drumul. Copacii mă împresoară din nou. Las semne cu toporişca pe scoarţa lor, ca să găsesc uşor drumul înapoi. Undeva, prin crengile de deasupra capului, o pasăre mare bate din aripi ca să-i sperie pe intruşi. O caut cu privirea, dar nu o zăresc pe nicăieri. Am gura uscată şi din când în când, simt nevoia să-mi înghit saliva. Înghit de fiecare dată cu zgomot.

  Mai merg un timp şi ajung într-un mic loc deschis, împrejmuit de copaci falnici, pare a fi fundul unei fântâni.

  Razele soarelui cad direct printre ramuri şi luminează pământul ca un reflector. Îl simt ca pe un loc aparte. Mă aşez în fasciculul de lumină şi absorb căldura plăpândă. Scot din buzunar un baton de ciocolată şi îl mănânc, savurând dulceaţa care mi se răspândeşte în gură. Realizez din nou cât de importantă este pentru oameni lumina soarelui. Mă bucur de fiecare secundă preţioasă. Puternica senzaţie de singurătate şi de neputinţă provocată de nenumăratele stele a dispărut Şi totuşi, cu cât trece timpul, soarele îşi schimbă poziţia şi lumina se pierde. Mă ridic şi o iau înapoi spre cabană.

  <notă>

  1 tehnică picturală prin care artistul creează o iluzie