Chihaia și-a propus să reconstituie, din mărturii diferite și din domenii aparent străine unele de altele, trăsături importante ale civilizației și culturii vechi românești (Ș. Papacostea).

În partea de explorare a intervalului dintre secolele al XIV-lea – al XVIII-lea în teritoriile locuite de români, el a susținut cu dovezi și argumente apartenența poporului nostru la sfera culturală a Occidentului, ca și echilibrarea acestei deschideri printr-o poziționare ortodoxă, în siajul Bizanțului, ceea ce a colorat în chip original cultura noastră. În cadrul aceleiași tentative de descifrare a trecutului se cuvine însă inserată și teza doctorală susținută la Sorbona, referitoare la o interogație mai degrabă metafizică sau spirituală – în sens religios –, explorată însă cu uneltele istoricului artei și al mentalităților, în interiorul unui program savant conectat la acela al așa-numitei Școli a Analelor. De astă dată, strădania se referea la arealul Occidental însuși și privea nedumerirea în fața nevoii exprese a comanditarilor aulici de monumente funerare având reprezentări ale corpului uman în plină… descompunere. Prefațându-i lucrarea despre Nemurire și descompunere în arta Evului Mediu – vol. al X-lea al ediției o reproduce în limba originalului, cea franceză –, Georges Duby observă intenția renovatoare de dincolo de monografierea subiectului, subliniind că „această deschidere asupra marii istorii este unica fecundă. […] El [autorul, n. O.P.] demonstrează necesitatea de a sparge ferecăturile în care s-a închis uneori istoria artei”. Recunoașterea semnată de Duby nu este o simplă politețe, ci indică modul cum regândirea istoriei artei ca disciplină și ca demers interogativ specific se produce prin meritele autorului român.

Trebuie spus însă că aprecierea se susține și din perspectiva noilor paradigme operative în domeniu, după cum ține să sublinieze atenta analiză prin care Ileana Marin prefațează ciclul celor cinci volume de interes istoriografic. Operând o stimulativă lectură alimentată de reflecția postmodernă a lui Danto, printre alții, ea oferă o cheie de lectură mai puțin prăfuită și capabilă să evidențieze ceea ce au în comun scrisul literar și cel istoric ale lui Pavel Chihaia.

Importanța operei istorice a lui Chihaia depășește însă cu mult segmentul istoriografiei de artă. În descifrarea scrisului istoric medieval autorul se dovedește un expert, atât când vine vorba despre cronistică, cât și atunci când sunt parcurse sursele narative religioase (Biblia, legendele hagiografice) ori laice (precum romanul popular despre Varlaam și Ioasaf).

Departe de a fi un neajuns, cum tind să creadă astăzi adepții pasionați ai superspecializărilor înguste, care deploră enciclopedismul ca fiind, necesarmente, superficial și inadecvat evoluțiilor culturale promițătoare, buna așezare a lui Pavel Chihaia în raport cu artele și practicile artistice îi conferă un avantaj și o alonjă traduse nu numai în cuprinderea erudită, diversificată, ci și într-o înțelegere „din interior” a producerii de opere artistice, a raporturilor dintre comanditar, artist și public, a importanței descifrării conținuturilor (dar și a sugestiilor simbolice) ori a reconstituirii împrejurărilor apariției operei.

Când Pavel Chihaia spune – laconic – că „metoda de investigare a avut în vedere întregul complex material și spiritual din perioadele cercetate”, el caracterizează un stil de lucru meticulos, atent să pună la treabă orice detaliu al cunoașterii, într-o manieră deplin informată și creatoare, originală. Este vorba tocmai despre ceea ce se cuvine numit de aici înainte „stilul Chihaia”.

2. Artă juvenilă și memorie

După ce, de foarte puțin timp, Pavel Chihaia și-a publicat Opera omnia în zece volume, o carte nouă iese la iveală de sub pana istoricului aproape nonagenar. De astă dată, cel care scrie nu este nici prozatorul, nici istoricul, ci mai curând memorialistul. Aflat pe un pisc al propriei vieți, autorul privește nostalgic și neconsolat în urmă, la anii tinereții, evocând mlădițele artistice ale anilor de studii și ai primilor pași în societate, când România se preschimba ca peste noapte într-o temniță întunecată. Despre prietenii artiști și înfăptuirile lor (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011, 200 p.) scoate din uitare nume cunoscute, altele necunoscute și o serie de lucrări de grafică în posesia cărora Pavel Chihaia pare că se află, chiar dacă viața l-a dus departe de ținutul constănțean unde s-a născut sau de Bucureștiul tinereții și al maturității lui artistice și savante.

Carte interesând, în principiu, prin portretele literare pe care le oferă, prin figurile plasticienilor evocați și prin ilustrația abundentă și valoroasă, noua apariție din palmaresul neobositului polihistor evocă, de fapt, un timp al preschimbării plăpândei redemocratizări și liberalizări de după capitularea Germaniei și încheierea celui de-al Doilea Război Mondial în dictatura de extremă stângă, înfeudată profund Kremlinului și lui Stalin.

Poate și datorită contrastului între evocările chipurilor solare răsărite din trecut și anotimpul auster și sumbru în care evoluțiile avute în vedere se petreceau, acest poem de elevație sufletească pe care Pavel Chihaia îl construiește urmând parcă o estetică a clasicității greco-latine (portretistica plutarhiană sau tratatele antice despre virtuți), încă de la primele rânduri, cei patru prieteni de suflet apar precum clasicul patrulater mușchetăresc:

Din bunii mei prieteni, ale căror desene le reproduc […], trei mi-au fost colegi în clasa a VII-a a liceului Mircea cel Bătrân din Constanța, iar al patrulea frecventa un liceu din București (p. 5).

Alături de ei însă, pe parcursul cărții apar și alții, uluitori prin disponibilitatea lor plurală ce exprimă o sete de expresie și o aspirație artistică nefixată într-un singur loc. Ștefan Remencoff, Stere Popescu și autorul însuși desenau fără a face din asta vocația lor de căpetenie.

Eram preocupat de literatură și filozofie, Ștefan Remencoff a devenit un prețuit compozitor muzical în Bulgaria, iar Stere Popescu a căpătat o deosebită notorietate ca dansator, poet, actor.

Dar alături de aceștia cartea mai conține referiri și cu privire la Șerfi Șerbănescu („unul din marii moderniști români”), Iulian Gheorghiu („asistent al profesorului Camil Ressu,