de la Institutul de Istoria Artei din București”). Alături de toți cei menționați deja, în chip oarecum neașteptat, apare și poetul Constant Tonegaru în chip de… desenator. Ion Vlad și Dumitru Demu – „considerați cei mai îndrăzneți sculptori ai generației” –, Ion Frunzetti, caricaturist, aici, Eugen Drăguțescu („profesor de desen la Academia de Arte Frumoase din Roma, apoi profesor de artă contemporană la Institutul Enciclopedic din Treccani”), George Tomaziu (stabilit, după ani de temniță comunistă, la Londra și la Köln), Constantin Piliuță și Radu Maier.

Șirul, destul de lung, al evocărilor prilejuiește un regal artistic pentru că, dincolo de amintiri sau de momentele de receptare critică, de recuperarea unor eseuri de tinerețe proprii, pe teme de istoria artei, izbutesc să țeasă o pânză afectivă structurată și vibrantă. Paginile conțin din abundență portrete: ale lui Pavel Chihaia, multe dintre ele, făcute într-o clipă densă, încapsulată în propria-i rotunjime, din trecutul interbelic sau de imediat după conflagrație; dar și autoportrete, schițe încrucișate ale prietenilor, daruri păstrate cu dragoste și împărtășite, acum, și altora.

Tentativa este îndrăzneață și, păstrând proporțiile, are ceva din strădania lui Giorgio Vasari de a înregistra viețile și opera artiștilor vremii lui. Nu sunt mulți istorici și romancieri români care să fi adus o asemenea ofrandă prieteniei, la zeci de ani după efervescența spontană și imprevizibilă a acesteia, după ce protagoniștii au fost împrăștiați în patru vânturi. Dar, dincolo de ceea ce se vede în imediat, cartea cu conținut memorialistic și cu ilustrație demnă de un album de artă pe care o publică acum Pavel Chihaia este explorarea potențialului artistic tineresc al unei epoci de răscruce din istoria noastră și nu în ultimul rând a unui topos. Locul privilegiat din amintirea scribului este aureolata prezență citadină de la malul Mării Negre:

Una din intențiile cu care am făcut cunoscute aceste interesante – îndrăznesc să cred – începuturi a fost și punerea în lumină a idealurilor din Constanța anilor ’40, care merită a fi subliniate.

Vitalitatea exuberantă a locului exprimată în oameni reușește, în perspectiva timpului, pare să spună Pavel Chihaia, să învingă împrejurările constrângătoare și apăsătoare ale istoriei care i-a împrăștiat în cele patru vânturi pe băieții talentați de odinioară; nu fără a-și presăra calea cu fapte culturale memorabile din sfera scrisului, a muzicii, a plasticii și a dansului.

Astăzi, când școala românească este amintită de la cele mai înalte tribune mai mult pentru a fi hulită și minimalizată de cei în grija cărora ea se află, o carte precum Despre prietenii artiști și înfăptuirile lor relansează speranța în virtuțile naturale demne să fie depistate și cultivate acolo unde se învață, dincolo de litera manualului și de împrejurările momentane neprielnice.

Observator cultural, nr. 576, 27 mai 2011;

nr. 602, 25 noiembrie 2011

Freud contestat

Printre autorii care lansează interogații îndrăznețe și chiar iconoclaste în filosofia franceză și în istoria culturii de astăzi se numără Michel Onfray. Temele lui se leagă de pântecele filosofilor (deci de rațiunea dietetică), de filosoful-câine (adică cinic) și de estetica cinică, de rațiunea gurmandă (prin urmare, de filosofia gustului), de rezistența și nesupunerea civică, de corpul drăgăstos și de preocuparea hedonică, de filosofia feroce, de fizica metafizicii, de Nietzsche înțeles prin prisma înțelepciunii tragice, de rescrierea istoriei filosofiei. Ritmul elaborărilor este alert, selecția temelor are la bază o situare în răspăr, polemică, suspicioasă la adresa morgăi filosofice și a clișeelor legate de aceasta. El practică o scriitură alertă, colcăind de idei, aplicată cu stăruință unei concepții hedonice, potrivnică grilelor academice care asociază acestei atitudini vinovății imaginare – deh, omul nu a fost făcut ca să petreacă! –, fiind, cu toate acestea, sensibil la glasul filosofiei cinice și având opinii atee și anarhiste.

Scriind Freud. Amurgul unui idol (Editura Humanitas, București, 2011, 464 p.), Michel Onfray redeschide dosarul părintelui psihanalizei, abordând – în cinci părți – chestiunea valabilității revoluției freudiene în cunoașterea psihicului uman. Simptomatologia, genealogia, metodologia, taumaturgia și ideologia sunt marile capitole abordate pentru deconstruirea mitului Sigmund Freud. Conform operațiunii analitice acute la care este supusă silueta părintelui psihanalizei, caracteristica esențială a freudismului ar fi afabulația. După Onfray, prin Freud, gândirea filosofică ar fi fost respinsă doar pentru a se asigura un cadru filosofic propriei gândiri. Aventura lui ar fi fost mijlocul de a obține celebritate și bogăție, glorie și reputație universală. Psiholog literar, el ar fi luat drept alibi pentru proiectul lui subiectiv, personal și autobiografic munca în clinică, mediul medical. Ar fi fost intens preocupat de incest, făcând din el o chestiune universală, împotriva evidențelor. S-ar fi prezentat ca un geniu, autorul unei mari descoperiri, deși găselnița lui punea în paranteze întreaga lui formație medical-științifică. Și-ar fi scris lucrările autobiografice pentru a fabrica imaginea genialității proprii, care l-a condus, fără alte auxiliare, la descoperirea inconștientului. Clinica și divanul freudian ar fi fost mai curând o curte a miracolelor, un mediu mai mult magic decât științific. Psihanaliza și-ar fi falsificat în mod conștient rezultatele spre a-și ascunde eșecurile. Consultația pe divan ar avea doar un efect placebo, nimic altceva. Epistemologia lui Freud s-ar baza exclusiv pe afirmațiile celuilalt. Prin el ar fi fost revitalizat vechiul dualism filosofic occidental, contrastul dintre corp și suflet, în forma plasmei germinale fiziologice și a inconștientului psihic, preocuparea îndreptându-se numai către cel de-al doilea. Freud ar fi pariat mai mult pe cauzalitatea magică decât pe rațiune, utilizând masiv simbolul. Aventura lui a încarnat – la nivelul timpului – vechea logică șamanică a vrăjitoarelor, magilor și vindecătorilor arhaici, preștiințifici. Pesimismul freudian s-a opus filosofiei iluministe. Din punct de vedere politic, Freud i-a susținut și respectat pe cancelarul Dollfuss și pe Mussolini. În opera lui se lasă descoperită o falocrație misoginică și homofobă, nicidecum o gândire a eliberării sexuale. În virtutea