Receptarea cărții în Franța a fost pe măsura vehemenței antifreudiene a textului. Alain de Mijolla, autor al volumului Freud și Franța. 1885-1945, a replicat procesului făcut de autorul contestatar că toate ideile pe care le-a grupat în volumul lui aparțin altora și că cele mai multe sunt deja vechi, primele fiind formulate prin 1915, începând cu Edouard Claparède, destule dintre ele venind dinspre extrema dreaptă (de la Léon Daudet, atașat grupării L’Action française, până la Mussolini). Acuzele fățișe la adresa lui Onfray vizează, prin urmare, caracterul tardiv și profund neoriginal al constatărilor din rechizitoriul formulat. Cele doar sugerate au însă în vedere, cum se poate observa, adeziunea filosofului contestatar la unele idei profesate de personalități și mișcări radicale, definitiv compromise. Uneori însă, rostul unui autor este acela de a capta și sintetiza un dosar, prezentându-l publicului într-o formă diferită de versiunile anterioare disparate. Chiar dacă nu ești de acord cu rezultatul, el nu este nici lipsit de interes, nici nu te lasă indiferent.

În fond, aserțiunile lui Onfray pot fi reduse la trei puncte: Freud era lipsit de onestitate. Terapia născocită de el nu și-a arătat caracterul efectiv, fiind „mai degrabă o religie decât o știință” și îmbrăcând mai mult forma unui demers maieutic, dialogal de revendicat dinspre filosofie și literatură. În fine, Freud era un conservator, păzitor al bunelor moravuri și partizan al autoritarismului.

Psihanalistă convinsă, Elisabeth Roudinesco a ripostat, și ea, că volumul este plin de erori și traversat de zvonuri. Autorul ar amalgama lucruri știute de toată lumea. Michel Onfray i-ar socoti pe evrei inventatorii monoteismului, persecutori ai nazismului și pe Freud un abuzator sexual, admirator al fascismului italian și complice al nazismului (prin teoria lui referitoare la pulsiunea morții). Cât despre psihanaliză, Onfray este acuzat că ar vedea-o ca pe o știință fascistă, întemeiată pe adecvarea călăului și a victimei. Răspunsul autorului „psiho-biografiei nietzscheene”, cum își consideră el cartea despre Freud, refutează însă afirmația conform căreia l-ar fi făcut pe Freud antisemit, spunând că asta e o prostie care nici nu merită să fie luată în considerare.

Din punctul de vedere al tipurilor de biografii și discuții critice prezente în cultura română, cartea lui Onfray are avantajul de a nu se împiedica de locurile comune, de a nu se feri de erezie și de a propulsa un autor care nu se teme să fie altfel decât tradiția majoritară a biografilor freudieni. Ea amintește de spiritul care îl anima, în România interbelică, pe Eugen Ionescu, autorul lui Nu, și mai ales (pentru că este vorba tot de o tentativă biografic-critică) de monografia neîncheiată despre Victor Hugo. Astăzi, îmblânzit nu atât de dictaturile trecutului, cât de propria mediocritate, nu o dată monograful român sucombă în plecăciuni și osanale necritice, nepunând în discuție lucruri esențiale, ci elogiind infinit doar pentru a fi acceptat de establishment și de breaslă.

Ceea ce este cu adevărat major și exemplar, cred, în demersul îndrăzneț și riscant al lui Onfray este explorarea exigentă a uneia dintre marile direcții inovative a cunoașterii umane din secolul trecut, evidențierea ticurilor, exceselor, salturilor în gol și a șubrezeniei fundamentelor sale. De așa ceva nici cultura română nu ar trebui să se teamă, chiar dacă aici, la Dunăre și Carpați, adoptăm și adaptăm etern mode occidentale…

Observator cultural, nr. 617, 23 martie 2012

Ce valoare au volumele colective de studii? Uneori, ele sunt rezultatul dorinței unei mici colectivități științifice de a-și mărturisi ideile convergente, alteori, ceea ce se urmărește sunt complementaritățile de tratare în jurul unei teme. Sunt și faimoasele volume omagiale, dedicate – cu bună credință sau din oportunism – unei aniversări, elaborate cu prilejuri comemorative sau la jubilee anumite. Există însă și volume grupate în sfera unor intenții de dezbatere metodologică, iar din această categorie face parte și nu chiar de mult apărutul op coordonat de Dan Octavian Cepraga și Sorin Șipoș, Interpretazioni del documento storico. Valore documentario e dimensioni letterarie (Editura Universității, Oradea, 2010, 240 p.). Întrebarea pe care o disimulează titlul este, realmente, interesantă, la începutul noului nostru mileniu și al secolului XXI. Suntem la puține decenii de la modificarea radicală a peisajului tipurilor de documente: înregistrările audio – pe bandă magnetică, dar și digitale –, cele fotografice sau video (pe film, dar și digitale), cele stocate pe diferite device-uri sau gadget-uri, în memoria lor virtuală (pe baza chip-urilor de memorie, a diverselor tipuri de hard disk-uri și de stocări de informație în forme și dimensiuni economice: CD, DVD, Blu-ray, stick-uri de memorie, carduri de memorie, telefoane mobile cu memorie ș.a.). Toate acestea au devenit realități, în formele mai greoaie și mai arhaice, în anii postbelici, iar în forme din ce în ce mai perfecționate și mai sofisticate, în ultimele două decenii.

Colocviul organizat de Departamentul de Romanistică al Universității de Studii din Padova și de Facultatea de Istorie, Geografie și Relații Internaționale a Universității din Oradea nu își propune însă vreo discuție pe tema acestei explozii de mijloace de multiplicare acurată a memoriei istorice, interesându-se, în schimb, de medii documentare consacrate. Astfel, cele trei secțiuni ale volumului sunt preocupate de texte și izvoare (partea I), de metode și lecturi (partea a II-a) și de concepte (partea a III-a).

Chiar dacă se concentrează mai ales asupra acestor moșteniri documentare „clasice”, volumul nu vine prea târziu pe un teren unde elucidările sunt, deja, definitive. Există numeroase aspecte menite să suscite interesul și să aducă accente hermeneutice noi și în acest domeniu, măcar pentru faptul că fiecare nou context istoric modifică și percepția, și uzul de care respectivele chestiuni se pot