Rostul ideologic și persuasiv al discursului unui cronicar al cruciadei a IV-a, Geoffroy de Villehardouin, confirmările arheologice ale unor fragmente din cronica lui Gesta Hungarorum de Anonymus atrag atenția, prin eforturile interpretative ale lui Alvaro Barbieri și, respectiv, Florin Sfrengeu, asupra modurilor în care analiza politică a discursului din perspectivă modernă sau valorizarea maximală a altor tipuri de informații decât cele scriptice, aduse de una dintre disciplinele auxiliare fundamentale ale istoriei, pot redimensiona cunoașterea istoriografică, oferind, în același timp, un prilej de meditație novator cu privire la mijloacele utilizate în reflecția asupra trecutului.

Alte contribuții demne de interes sunt cea a lui Dan Octavian Cepraga despre istorie, retorică și limbaj patriotic în fragmentul despre bătălia de la Călugăreni din monografia dedicată de Nicolae Bălcescu lui Mihai Viteazul. Monument al istoriografiei românești romantice, pașoptiste, monografia bălcesciană a fost declarată text literar clasic încă din selecția severă a stiliștilor noștri de vârf oferită de Tudor Vianu în Arta prozatorilor români. De astă dată, autorul italian de origine română socotește că, la originile patriotismului istoriografic afirmat în expresia lui canonică de generația revoluției burghezo-democrate, Bălcescu trebuie văzut ca un ur-Meister, adevărat izvor al unui tip fundamental de retorică.

Sorin Șipoș valorifică la rându-i notele informative ale Securității despre Silviu Dragomir, socotindu-le mărturii credibile, dar și manipulative pentru reconstituirea vieții istoricului în vremuri de marginalizare (1957-1962).

La capitolul secund, „Metode și lecturi”, Alvise Andreose se ocupă de translația de la voce la scriitură așa cum poate fi ea constatată în Relatio a lui Odorico da Pordenone, Barbu Ștefănescu fructifică experiența însemnărilor olografe de pe cărțile bisericești, iar Mircea Brie acordă atenție registrelor parohiale de stare civilă din Transilvania din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În textul lui Odorico, o adevărată dificultate este ridicată de cuvintele orientale, transcrise prin filtrul friulanei pe care o vorbea autorul medieval. Provocările aici încep, așadar, chiar la contactul cu textul, trebuind să se caute echivalente inteligibile pentru buna lui descifrare.

Fără a avea în vreun fel ambițiile teoretice înalte ale școlii istorice care se constituie la Timișoara, prin efortul profesorului Victor Neumann, în prelungirea discuției deschise de Reinhard Kosseleck în jurul istoriei conceptuale, ultima secțiune abordează, prin Roberto Scagno și Antonio V. Faur, noțiuni precum „românism”, „bandiți”, „dușmani” și „teroriști”.

Ce, de ce, cum, cu ce mijloace se reflectă realitățile în documentul istoric – înțeles, cum se vede, relaxat – prin includerea narațiunilor în această categorie nu este deloc simplu și nici univoc. Umberto Eco avea dreptate, textul (văzut ca operă) rămâne deschis interpretărilor, provocând istoricul să devină filolog, politolog, specialist în onomastică și câte altele… Important este că, spre deosebire de alte generații, istoricii actuali asumă datoria de a colabora cu filologii – unii dintre semnatarii studiilor din volum chiar asta și sunt –, reafirmând alianța firească și indispensabilă dintre disciplinele umaniste de extracție socială și lingvistică.

Observator cultural, nr. 620, 12 aprilie 2012

Ovidiu Ghitta, actualul decan al Facultății de Istorie a Universității clujene, a girat și coordonat publicarea monografiei colective Istoria Universității „Babeș-Bolyai” (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2012, 394 p.). La realizarea acesteia au contribuit aproape exclusiv universitari din cadrul facultății de specialitate a almei mater de pe Someș: Ioan-Aurel Pop, Doru Radosav, Ionuț Virgil Costea, Judit Pál, István Csucsuja, Cornel Sigmirean (profesor la universitatea târgmureșeană), Marcela Sălăgean, Emilia Cismaș, Szilárd Tóth, Attila Gábor Hunyadi, Mihai Teodor Nicoară, Tamás Lönhárt, Vasile Vese și Ana-Maria Stan. Se poate spune, astfel, că impresionantul volum de format A4, editat pe hârtie lucioasă și cu o ilustrație abundentă, excelent aleasă – alb-negru, color și sepia –, este unul reprezentativ pentru conștiința istoriografică de sine din interiorul acestui centru de tradiție academică, după cum este și o istorie oficială, o „autobiografie”- vitrină.

Practic, cititorul are de a face cu prima istorie comprehensivă a celei mai vechi universități a țării noastre, care încearcă o cuprindere exhaustivă a devenirii instituției de învățământ superior de la origini până astăzi. Ea nu este însă lipsită de precedente, chiar dacă anterior nu s-a încercat o asemenea abordare de anvergură. Cu peste un deceniu în urmă, profesorul Vasile Pușcaș, al cărui doctorat de odinioară se înscria în tematica explorării dezvoltărilor academice românești din epoca modernă și contemporană, a coordonat, primul, o lucrare pe aceeași temă, apărută în limba engleză sub titlul University and Society. A history of the Cluj Higher Education in the 20th Century (1999). Ceea ce distinge însă cartea de atunci de cea apărută acum este, în primul rând, extensia proiectului – care, în cazul tentativei Pușcaș, se rezuma la ultimul secol de istorie –, amploarea efortului, limba română a noului elaborat (și, implicit, adresarea către un public intern, mai familiar cu istoria noastră) și atenția față de imaginile însoțitoare; în plus, istoria din 2012 pune la treabă o echipă formată atât din specialiști români, cât și maghiari, armonizând discursurile celor două tradiții istoriografice. Apropierea, câtă este, o dă, în schimb, faptul că tentativa a fost animată tot de o echipă de istorici din interiorul universității-mamă, caracterul lucrării fiind, și în acel caz, unul oficial.

Pregătită inițial pentru un prilej aniversar, proaspăta istorie universitară a clujenilor a adoptat un ton echilibrat, didactic, oferind – în intenție și în fapt – un text seren, olimpic, un text în cele mai multe pagini ale sale lipsit de dramatism, expunând într-o versiune ce trece cu bine peste sincope – fără a le omite, dar și fără a intra în țesăturile lor tensionale – ceea ce poate părea o curgere aproape continuă și o dezvoltare cu rezultate benefice, dacă nu chiar glorioase. Astfel, stilistic și ca abordare, crizele istorice și