instituționale prin care a trecut universitatea survin în text fără accente emoționale prea profilate, poate și pentru că se socotește că „rupturile n-au făcut imposibile continuitățile, supraviețuirea unor elemente de legătură, ce capătă astfel o pregnantă valoare simbolică” (p. 13), a fost asigurată.

Aspectele evidențiate ca fiind relevante au fost, după cum precizează Ovidiu Ghitta, „cadrul de epocă și cel normativ-organizatoric, dinamica instituțională internă și a patrimoniului universitar mobil și imobil, personalitățile și performanțele lor științifice, raporturile cu lumea academică externă, organizarea vieții studențești” (pp. 11-12). Având în vedere multiplicitatea țelurilor parțiale urmărite – cărora li se adaugă și relația universității cu comunitatea –, semnificațiile se cuvin identificate pe mai multe paliere, chiar dacă armonizarea unora dintre elemente cu celelalte nu este deloc ușoară. Opțiunea pentru evidențierea rolului și rostului personalităților științifice într-un context în care evaluările vizează aspecte mai curând normative, administrative și ținând de dinamici instituționale lasă, obligatoriu, deoparte exact elemente care ar îmbogăți mult și ar conferi mai multă viață și epic narațiunii într-o versiune amplificată: anecdotica, întâmplările ale căror protagoniști au fost oameni mari și mici din interiorul universității etc. Există, de pildă, o sumedenie de întâmplări legate de prezența unor mari profesori, de la Emil Hațieganu la Mircea Zaciu și de la Emil Racoviță la Raluca Ripan. Poveștile mai mult sau mai puțin intime, legate – așa cum arată Lucian Nastasă în cărțile sale –, nu doar o dată, de carierele publice ale protagoniștilor universitari, sunt socotite, poate, inadecvate în contextul dat, fiind lăsate cu totul deoparte. A nu le permite tuturor acestora să se piardă înseamnă să recuperezi ceva din suflul mai puțin vizibil în cifre și statistici al unei vieți universitare pline de culoare și de întâmplări memorabile, ca în orice loc unde spiritele își dau întâlniri neîntâmplătoare.

De fapt, autorii au optat și au procedat corect, alegând ca în această etapă să facă să fuzioneze versiunile română și maghiară într-o formulă necontestabilă. Drept aceea au apelat la scripte și evidențe, la imagini și informații cât mai bine verificate, de aici rezultând ceea ce s-ar putea numi o istorie-cadru a universității vizate. Mai departe, pornind de la reperele deja stabilite, reconstituirile pot fi întreprinse în lung și în lat, scăpând de constrângerea supremă a sintezei: scurtarea și precizia care sacrifică detaliul savuros.

Marele merit al armonizării capitolelor îi revine coordonatorului. Ovidiu Ghitta a supus textele inițiale ale colegilor lui unei exigențe cordiale care a adus la un numitor comun viziunile lor. Rezultatul poate fi măsurat și aduce cu sine evidența unui text ce afirmă un stil, poate chiar o școală. În orice caz, merită abordat, testat, savurat.

Observator cultural, nr. 624, 18 mai 2012

O biografie subiectivă a radioului 1. Istoria undelor sonore

În șirul admirabilelor publicații multimedia care apar în ultimii ani, un aer proaspăt, în pofida clasicității sale valorice, aduce culegerea de texte semnate de Tudor Arghezi, Radio-papagal. Publicistică radiofonică (1927-1967) (Radio România – Editura Casa Radio, București, 2011, 564 p. + CD-ROM). Apărută în seria „Biblioteca Radio”, cartea este ordonată în două secțiuni cronologice: 1927-1947 și 1952-1967. Cezura dintre 1947 și 1952 marchează perioada în care Arghezi a fost păstrat în rezerva literaturii, accesul la mijloacele de difuzare în masă – reviste, edituri și… radio – rămânându-i interzise pentru mai mulți ani în perioada jdanovismului ofensiv și abrupt. Dincolo de acest accident de parcurs – al istoriei, nu al vocației și interesului scriitorului pentru fenomenul radiofonic –, perioada dintre 1927 și sfârșitul vieții marelui poet a fost, practic, una de acompaniament arghezian intens pe seama noului mediu de expresie și de comunicare.

În acest fel, condeierul a vădit o latură disponibilă către experiment a naturii lui, căci la sfârșitul anilor ’20, începând cu 1928, când își inaugura cariera publică în România, radioul s-a aflat în etapa pionieratului. Pentru un om cu o carieră parțial consumată în sutană, într-o cultură relativ conservatoare, dar și într-o ambianță marcată de avangardele artistice, radioul nu putea rămâne indiferent. Nu a rămas astfel nici pentru Liviu Rebreanu, om de o structură așezată, cu gusturi literare realiste, scriind așa cum ai sculpta într-o materie dură și reticentă. În cazul lui Arghezi, însă, întâlnirea nu putea fi decât una sortită să nu rămână sporadică, având un rol particular în configurarea reciprocă.

După cum rezultă din lămuririle editorilor – o echipă amplă și specializată, incluzându-i pe Daria Ghiu, Lavinia Ivașcu, Maria-Elena Negoescu ca redactori, pe Horia Pop în calitate de realizator-coordonator, pe Gilda Rădulescu (analist media), sprijinită de documentariștii Maria Buttu, Georgeta Horvat și Laura Vezeteu și pe colegii lor de la arhiva scrisă Alexandru Lancuzov, Liliana Mușețeanu și Alina Spiridon, ca și pe experta în mastering CD Marilena Barabaș –, volumul acesta, editat în numai 500 de exemplare, aduce noutăți importante. Nu toate textele prezente aici erau cunoscute din ediția de opere argheziene. Există texte păstrate pe bandă magnetică (începând cu 1952), care cu acest prilej au fost transcrise pentru întâia oară. Dibuirea lor nu ar fi fost posibilă fără recursul la Bibliografia radiofonică românească a Lilianei Mușețeanu (în trei volume, apărute în 1998, 2000 și 2003) și fără verificările cu ajutorul bibliografiei argheziene datorate neobositului și competentului D. Vatamaniuc (2 vol., 2005). Un întreg efort de echipă, așadar, presupunând o documentare „neresemnată” în fața pretențiilor exhaustive pe care, în mod implicit, orice ediție de opere o presupune – în absența unor delimitări limpede menționate – și având ambiția de a completa paginile cu sunetul vocii lui Tudor Arghezi, cu… the real thing, cum spun englezii.

Ceea ce oferă ansamblul textelor este, fără îndoială, o… colecție de minunății. Proza alertă, nervoasă și intens poetică a lui Arghezi, chiar și atunci