când este narativitate de factura reportajului, plină cu neologisme și situații de un acut citadinism și de modernitate asumată, sunt pagini de literatură înaltă. După toate deceniile care au trecut – vreo opt la număr – de la începuturile colaborării scriitorului cu radioul național, contextul configurării lor s-a mai estompat și contează mai puțin, dând acestei publicistici un aer mai apropiat de „arta pentru artă”. Răsar în prim-plan frazările ingenioase, sarcasmul, observația perspicace și sintetică, angulația inventivă, deși concretețea unor situații sau a unor personaje nu se mai lasă atât de bine reconstituită. Statutul textelor rostite la radio este însă unul special. Ceea ce răsună în ureche are un impact instantaneu, relația cu realitatea nemijlocită e fizică, atât prin propagare – unda sonoră care readuce, cum arăta Marshall McLuhan, scrisul în domeniul oralității –, cât și prin conținuturi (referința în proximitate este interogată fără întârziere, aproape instinctiv, de cel care ascultă). Urmarea este că autorul care apelează la radio intră în altă convenție a comunicării, are alt interlocutor decât pe cititorul obișnuit, cuvintele lui trebuie să „sune”, iar materia pe care o relatează provoacă un alt tip de interes, unul prompt și cu referent „palpabil”.

Mărturiile despre radio contează însă ca izvoare istorice nu doar dintr-un punct de vedere. Ele sunt mai întâi repere tematice, tehnice (prin durată, mod de lectură ș.a.) și stilistice ale unei noi pagini din istoria comunicării, atestând modul concret în care s-a petrecut la noi revoluția care ne-a introdus în Galaxia Marconi. Dintr-un alt unghi, compararea textelor despre și pentru radio cu celelalte texte argheziene poate conduce la concluzii interesante și noi cu privire la felul în care „mediul devine (sau este) însuși mesajul”, conform unui alt – celebru – adagiu al lui McLuhan. Ele aduc, în fine, în discuție și mărirea numerică a publicului arghezian prin adaosul ascultătorilor la numărul cititorilor lui aflați în contact cu publicistica sa scrisă din ziare, reviste și cărți.

„Radiofonia dă omenirii mai mult decât un confort intelectual, concurent al dulapului cu cărți; îi dă speranța unei epoci viitoare de împăcare universală, de pace, visată în toate vârstele istorice culturale”, spune Arghezi, într-o proiecție utopic-kantiană.

Raza vorbitoare sau unda vorbitoare, electronul, acest corpuscul invizibil și mai mult presupus decât existent, va sfârși prin a netezi, odată cu calea aerului, și căile de pătrundere și de interdependență ale statelor și popoarelor, satelizate într-o unică năzuință (1930, p. 92).

Uluitor de clara proiecție a globalizării prin mijloacele tehnologiei comunicațiilor era formulată într-o epocă în care computerele, internetul, radarele și sateliții nu existau încă. Măreția gândului arghezian, susținută de acuratețea viziunii și pătrunderea sfredelitoare în viitor, uimește și îndeamnă la relectura acestui clasic dintr-o perspectivă acut contemporană.

Radio-papagal îl aduce cu forță în atenție pe Arghezi ca mărturisitor al înnoirii tehnologice și culturale a României interbelice, într-un consistent elogiu al celei mai semnificative instituții naționale a lumii sonore.

2. Profetism arghezian

Aventurile radiofonice argheziene reconstituite în excelenta ediție Radio-papagal. Publicistică radiofonică sunt savuroase. În Curriculum vitae (1932, pp. 234-236), meditațiile referitoare la Rostirea limbii române (1934, pp. 420-421) trimit la preocupările de mai târziu ale lui Noica și Cioran, o mulțime de teme, evocări, interogații și tablouri de viață străbătând pagina cu forță și pregnanță.

Într-un loc, limba ascuțită a condeierului nu ratează prilejul de a aminti că „era o școală literară, din fericire aproape de dispariție, care își lua zeflemeaua din cârciumi și idealul humoristic dintr-un personaj de afiș electoral” (p. 421). Cine vrea, poate vedea – în anul Caragiale – o trimitere la periegezele bahice ale lui nenea Iancu și o efigie fugar sugerată a lui Cațavencu. Firește, curentul critic la adresa politicianismului l-a continuat în aceeași notă – chiar dacă ajutat de un altfel de talent – și Tudor Mușatescu, a cărui comedie șfichiuitoare la adresa politicianismului, …escu, abia își făcuse apariția în lumea literară și a scenei românești în 1933, cu un an înaintea scrierii și publicării articolului din care citez.

Tot critica aceluiași fenomen o încerca – magistral, în opinia mea – Liviu Rebreanu, în aceeași epocă, în romanul Gorila, ultima creație de anvergură a scriitorului. El urma să apară însă abia peste încă vreo cinci ani, în 1938, într-un context cu totul nefavorabil omologării printr-o receptare adecvată a viziunii sale sumbre despre democrația politicianistă și inamicii ei, partizani ai totalitarismului. Și, oricum, tonul rebrenian nu mai era în niciun fel legat de crâșmă și zeflemea. S-ar putea crede că Arghezi împărtășea mai degrabă perspectiva marelui ardelean dacă nu am ști ce adversitate simțea autorul Cuvintelor potrivite față de Ion și de autorul lui. Cu toate acestea, critica moravurilor publice se dorește, și văzută dinspre Arghezi, tot sobră și gravă, fenomenul fiind prea serios pentru a-l bagateliza.

Răsuflând ușurat că direcția la care se referă s-a ofilit, poetul și publicistul se poziționa advers față cu o linie importantă a literelor autohtone care nu începuse cu I.L. Caragiale, chiar dacă acesta era numele cu cea mai mare strălucire pe firmament. Nu este de uitat că tendințe de același fel se manifestaseră deplin și în teatrul lui Vasile Alecsandri, în piesa Iașii în carnaval, dar și în ciclul dedicat coanei Chirița. Dacă s-ar dovedi așa, s-ar chema că Tudor Arghezi s-a înșelat. De douăzeci de ani încoace, literatura coroziv-satirică a lui I.L. Caragiale a fost nu doar urcată pe un nou piedestal, ci capabilă de emulație în publicații de mare succes de piață (Cațavencu, Academia Cațavencu și copiii legali ori bastarzi ai acestora). Nu succesul lui Caragiale în rândul publicului literar este îngrijorător, ci emulația pe care personajele, moravurile și atitudinile, gesticulația eroilor lui le stârnesc în continuare în realitatea socială și politică a