În vremuri recente, un exeget al marelui clasic din Haimanale a găsit de cuviință să scoată caragialismul din biblioteci și să încerce să îl impună în viața politică, inventând „Partidul Liber-Schimbist”, adică propunând – cinic și fără migrene – abandonarea rectitudinii morale și a adeziunii la ideologii prin magia convingerii, în scopul oscilării oportuniste. (De altfel, așa s-a și petrecut, după cum s-a văzut la proximele alegeri: liber-schimbiștii s-au dezvăluit a fi o forță politică minoră, dar perfect oportunistă, intrată fără crampe în trena iliescanismului ofensiv.) A fost, practic, momentul consfințirii la scenă deschisă a faptului că umbra lui Cațavencu se ridicase din pagină, pășind cu aplomb în politica efectivă a momentului. O ilustrau nu numai revistele satirice deja numite, ci și înjurătorul pseudonim de pe pagina 2 a publicației România Mare, periodic din care urma să se nască unul dintre partidele naționalismului antieuropenist, nostalgic la adresa ceaușismului în mod declarat și cu opinii și verdicte vădind xenofobie.

În raport cu asemenea dezvoltări postcomuniste, critica argheziană a tendinței respective își vădește latura profetică. Ceea ce a intuit poetul, sperând că s-a sfârșit o dată pentru totdeauna când cu decăderea zeflemismului crâșmăresc, nu era decât o viziune asupra rădăcinilor unei energice răbufniri țățești a noii democrații, cea care își croia protagoniștii după siluetele caragialismului flamboaiant și își inventa partidele prin crâșme. Tot în birturi – fie ele Golden Blitz ori altele, frecventate de prietenii Grivco – urmau să se sudeze și alianțele noilor partide sau să evolueze marii magi ai scenei politice actuale, întruchipați după tiparul forfotitor care îi include nu doar pe Cațavencu, ci și pe Brânzovenescu, Agamiță Dandanache ori sobrul și amorezatul Tipătescu…

Forța gândului scriitoricesc se dovedește, astfel, redutabilă. Surprinzând o direcție literară, el pătrunde prin ea și cu ajutorul ei până în straturile tulburi ale mentalității și comportamentului societal, dezvăluind developări care nici până astăzi nu s-au consumat integral, chiar dacă au ajuns să facă parte din viața cotidiană a României, lăsând urme cel puțin la fel de adânci ca mineriadele în viețile noastre.

Probabil că ne-am resemnat prea mult cu pariul „artei pentru artă” sau cu interpretările la îndemână ale doctrinei „artei cu tendință”. Scrierile marilor noastre talente permit însă și alte lecturi, alte descifrări ale gândului lor, descoperindu-și în moduri neașteptate resursele și chiar valabilitatea. Arghezi-ul radiofonic, mai aproape cu un pas de actualitatea viitorului decât cel preocupat să critice doar prezentul clipei interbelice, devine sau poate deveni, astfel, un istoric al viitorului lui; și al nostru.

Observator cultural, nr. 629, 22 iunie 2012;

nr. 630, 29 iunie 2012

Decesul cu câteva luni în urmă, la peste nouăzeci și patru de ani, al liderului politic Ion Diaconescu (25.08.1917- 11.10.2011), figură reprezentativă a creștin-democrației românești postcomuniste, readuce în atenție memorialistica acestuia, stocată în trei volume. Temnița, destinul generației noastre (1998), După temniță (2003) și, respectiv, După Revoluție (2003) alcătuiesc un triptic a cărui declarată intenție era aceea de a da seama de modul dedicat al autorului de a se pune în slujba ideilor și afilierii sale politice la Partidul Național Țărănesc. Argumentul istoric contând foarte mult pentru legitimarea acelor formațiuni politice care aveau sau își inventau un trecut glorios, acțiunea de a pune în lumină eforturile organizatorice din catacombe era, pentru liderii țărăniști, una de primă importanță. Nu este deci de mirare că după 1989 au început să apară cărți al căror protagonist și colocutor a fost Corneliu Coposu (înregistrate de Vartan Arachelian și de alții), memoriile în șapte volume ale lui Ion Rațiu ș.a.

Modul cum s-a reflectat în media activitatea PNȚCD după reînființarea partidului l-a determinat însă pe Ion Diaconescu să treacă peste propriile ezitări și să își conceapă propria versiune despre trecut. „Nu mi-am propus să scriu o istorie propriu-zisă a acestor vremuri, aceasta rămâne, desigur, sarcina istoricilor calificați”, preciza politicianul.

Dar prin acest al treilea volum al amintirilor mele am urmărit să arăt în adevărata lor lumină evenimentele politice petrecute după Revoluția din 1989. Am ținut să arăt rolul pe care PNȚCD, impulsionat de responsabilitățile ce-i reveneau datorită trecutului său, l-a avut în această bătălie politică și, mai ales, să arăt cauzele care au deturnat după Revoluție societatea românească de la evoluția sa normală.

Practic, după spusa memorialistului,

am căutat să dau răspuns la întrebarea […]: de ce acele vremuri frumoase la care visam în anii grei de temniță se lasă încă așteptate, deși au trecut deja 13 ani de la Revoluție, de la prăbușirea regimului comunist?

Surpriza este să descoperi că proza echilibrată și analitică a lui Ion Diaconescu nu este deloc a unui spirit revanșard, intolerant, aspru cu dușmanii partidului în fruntea căruia a fost, când numărul 2, când numărul 1, chiar dacă răspunsul pe care îl caută în mod declarat a rămas oarecum generic și știut dinainte. De vină au fost, desigur, „vechile structuri” ceaușiste, remaiate și active sub noi și prolifice înfățișări. Dar Diaconescu adaugă destule noutăți cu privire la disfuncțiile întâlnite în propria formațiune politică, referindu-se, în pasaje copioase, la reflexele complotiste ale unor comilitoni, la competiția pentru putere și lipsa de cuvânt din interiorul partidului, la alte tare general-umane constatate cu prilejul anilor de exercițiu politic democratic.

Portretele comilitonilor sunt, nu o dată, precise și critice, chiar dacă nu și șarjate. Ion Rațiu, intrigant, ahtiat după putere politică…

ar fi fost un bun ministru de externe sau chiar un bun președinte al Camerei Deputaților sau Senatului. În același timp, el dispunea și de o doză foarte mare de naivitate în relațiile