cu oamenii, lăsându-se pur și simplu escrocat de majoritatea colaboratorilor cu care a lucrat după ce revenise în țară. Această deficiență îl făcea incompatibil cu funcțiile de președinte al partidului, președinte al țării sau prim-ministru, funcții la care aspira cu ardoare (p. 148).

„Gavril Dejeu, un valoros jurist, s-a dovedit a fi un mai puțin ferm ministru de interne” (p. 233), „respins din cauza lipsei de charismă” (p. 149).

O nedumerire centrală exprimă, totuși, cel ce dorea, de fapt, să explice mersul lucrurilor din România după Revoluția din 1989:

Cât a fost Coposu în viață, ca de altfel și noi ceilalți, care am evoluat pe aceleași coordonate, am fost huliți, batjocoriți, urâți, nu pentru trecutul nostru, care de fapt merita toată cinstirea, ci pentru faptul că supraviețuisem genocidului comunist și revenisem pe scena politică a țării ca un act de acuzare, sau, dacă vreți, martori ai acuzării pentru toate crimele și nelegiuirile făcute în perioada comunistă. Chiar cei care nu colaboraseră cu regimul, dar se făcuseră vinovați prin simpla lor pasivitate, erau deranjați de prezența noastră în viața politică a țării. Puteam fi acceptați în istorie cu referire la acele vremi trecute, dar, după părerea lor, n-aveam ce căuta în viața politică prezentă, căci le aminteam mereu de compromisurile lor (p. 168).

Este posibil ca unii dintre contemporani să fi gândit așa, dar în ce mă privește explic altminteri eșecul țărănismului creștin-democrat postdecembrist până la cotele înregistrate astăzi. El provine din mai mulți factori, printre care cel mai de seamă, sub raport sociologic, pare să fie acela că nu a beneficiat de un sprijin popular. Doctrina pe care o reprezenta PNȚCD era, pe de o parte, legată de existența unei clase țărănești viguroase – astăzi infinit subțiată –, iar pe de alta, de o tradiție creștin-democrată propulsată în alte țări, cum se știe, de alte religii creștine decât ortodoxia. Oricât am dori să atribuim acesteia din urmă virtuți maxweberiene, caracteristice protestantismului, realitatea din teren ne contrazice și în istorie, și în actualitate.

În fine, dacă PNȚCD a eșuat politic este și pentru că gerontocrația adusă de el în prim-plan nu era doar una biografică, ci și una ținând de proiecția politică. Readucerea regalității și, în general, imaginarea viitorului românesc ca reinventare a interbelicului nu era o opțiune pentru o Românie eliberată de comunism, decisă să scape de trecutul recent nu pentru a confecționa unul mai vechi, ci pentru a construi altceva, în pas cu vremea și cu civilizația occidentală democrată…

Observator cultural, nr. 626, 1 iunie 2012

Pariuri în cercetarea comunismului 1. Comunism, postcomunism

Suntem departe de orizontul cunoașterii comunismului așa cum ni se prezenta acesta în 1990. Pe atunci, toată lumea avea despre fenomen știința nemijlocită pe care o are cineva care a suferit, suportat, îndurat comunismul sau care, dimpotrivă, a beneficiat și a tras foloase de pe urma lui; două feluri de familiaritate cu tema venind din interiorul unei experiențe consumate și totuși două tipuri antitetice de înțelegere. La douăzeci și doi de ani distanță de momentul inaugural al epocii postcomuniste, necunoașterea perioadei respective, sub aspectele ei pernicioase, nu mai poate fi folosită drept scuză pentru dezinteresul sau interpretarea eronată a anilor 1948-1989, cu tot ce au însemnat ei pentru istoria românească.

Datorită situației care, prin forța lucrurilor, împărțea lumea românească a supraviețuitorilor comunismului în privilegiați și în victime ale sistemului, prima prioritate era luarea de distanță față de vechea ordine. Lucrul acesta, simplu în principiu, s-a dovedit un obstacol de netrecut în durata istorică. Cei instalați de mecanismele vizibile și invizibile ale revoluției la cârma țării s-au dovedit a fi, după o coloratură mai vivace la început, activiștii din linia secundară a Partidului Comunist. Pentru aceștia, Ion Iliescu a fost exponentul prin excelență, iar lupta guvernărilor lui de până în 1996 a fost aceea de a menține, pe de o parte, România în limitele unui comunism monopartinic cu față umană, a unei perestroika – fără transparență (glastnost) –, iar pe de alta, de a asigura cadrul legislativ necesar transferului treptat de avuție pe seama unei formule de capitalism răsăritean care s-a lăsat descifrată ca un capitalism de partid și de stat, adică unul ce favoriza economic și politic pe foștii privilegiați din sistemul comunist.

Bătăliile – la propriu – de stradă, împreună cu formele lor cele mai sinistre, descinderile în capitală ale minerilor, în 1990 și 1991, s-au purtat împotriva pluralismului autentic, a reintrării pe scena istorică a Partidului Național Liberal și a celui Țărănesc – devenit curând Creștin și Democrat –, ca și a unei social-democrații cu o altă ereditate politică decât cea comunistă. Ideologul de moment al noului regim, Silviu Brucan, chiar a formulat doctrina pluralismului în interiorul unei singure formațiuni sincretice, dominate de ex-comuniștii iliescani (platforme diverse în interiorul Frontului Salvării Naționale). Opozanții și disidenții din societatea civilă – în frunte cu Doina Cornea, Ana Blandiana și Mircea Dinescu – nu au putut coagula în jurul lor o opoziție care să aibă suficientă pondere pentru a contrabalansa tendințele și pârghiile avute la îndemână de noii reprezentanți ai ordinii postcomuniste.

Pentru aceste motive, care au făcut ca perestroika românească să dăinuie mai mult decât cea autentică, gorbaciovistă – sucombată prin dezagregarea URSS și înlocuirea sa cu Comunitatea Statelor Independente (după vara lui 1991) –, prioritatea despărțirii de comunism a rămas în continuare pe rol, fiind o piedică atât în înțelegerea corectă a etapei istorice anterioare, cât și în înlocuirea vechiului cu noul.

Apetitul înlăturării vechii ordini de tip dictatorial roșu a fost enorm la începutul perioadei inițiate în 1990, fiind afirmat neechivoc în numeroase întruniri populare, civice, pe parcursul diverselor manifestații, greve,