„veghi” etc. El a fost admirabil formulat și afirmat de către membrii Societății Timișoara, încă din primăvara lui 1990, în faimosul punct 8 al Proclamației lor, dar majoritatea zdrobitoare a simpatiilor și voturilor în favoarea lui Ion Iliescu și a formațiunii politice care îl sprijinea au zădărnicit pentru primii șase ani de libertate orice dinamică în această direcție. Zădărnicirea a presupus operațiuni complexe, de la punerea în operă a luptelor fratricide între români și maghiari la Târgu Mureș, în martie 1990, la mineriadele din iunie 1990 și septembrie 1991, chestiuni numai parțial elucidate prin studiile istorice și memorialistica apărută de atunci încoace. Printre contribuțiile meritorii în această direcție aș pomeni cărțile publicate de fostul președinte Emil Constantinescu, volumul despre mineriada din 13-15 iunie 1990 pregătit de Grupul pentru Dialog Social, monografia despre mineriade a lui Alin Rus ș.a.

Mai puțin studiat a fost procesul istoric prin care fosta nomenklatură roșie împreună cu ofițerii serviciilor secrete au ajuns treptat – deși relativ rapid, controlând rețelele sociale și economice – să devină noua clasă a îmbogățiților din România. Cel care a reflectat cel dintâi la această chestiune pare să fi fost Silviu Brucan, autorul unei cărți despre „stâlpii noii puteri”. Prioritară nu i se părea metoda prin care acești noi îmbogățiți au intrat în posesia averilor lor, nici legitimitatea care i-ar fi propulsat în noua postură de întreprinzători, ci faptul că, devenind ceea ce începuseră să fie, ei se constituiau într-un factor de progres social și economic, propulsând fosta Români e socialistă pe calea construirii unui sector economic privat românesc viu și deci a unui capitalism funcțional.

În condițiile create, prioritatea părea ajustarea economică și socială a României la realitățile Europei occidentale, mai cu seamă că piețele asigurate de CAER pentru economia românească au căzut, practic, odată cu prăbușirea URSS, nemailăsând vreo alternativă viabilă. Odată cu încremenirea vechiului tip de economie industrializată în stil socialist, cu resurse pentru industria grea importate de la vecinii și prietenii din „lagărul socialist”, șomajul și falimentarea industriei românești au intrat într-o fază accelerată. Deși a devenit evident că viitorul țării nu mai putea fi conceput în afara Uniunii Europene, tergiversarea realinierii sale s-a întins maximal, pârghiile noii orientări, socotite necesar să fie accesate, fiind dobândirea calității de membru al NATO și, desigur, acceptarea în UE. Destule aspecte din aceste evoluții de tranziție postcomunistă au rămas deocamdată în afara interesului istoricilor contemporaneității, astfel încât înțelegerea lor mai clară rămâne în continuare inaccesibilă.

Menționarea situației permite însă înțelegerea faptului că în atmosfera de relativă confuzie în care se manifestau tendințe contrarii, perturbând coerența unui traseu dezirabil de țară, progresele în materie de cercetare a comunismului au mai avut de așteptat. Lipsa transparenței politice a indus atitudinea respectivă și în alte medii, fie că era vorba despre obținerea accesului nestingherit la ceea ce astăzi numim informația publică relevantă pentru economie sau viața instituțională, fie că referirea s-ar face la arhivele care tezaurizează documentația cea mai consistentă (și) în materie de comunism. Ceea ce a cunoscut însă un real succes a fost cuantumul de lucrări memorialistice publicate de diverși protagoniști, proeminenți ori anonimi, ai perioadei dinainte; lucrări de rememorare, precum cele semnate de același Silviu Brucan, de Popescu-Dumnezeu ori de unii ași ai serviciilor secrete, precum Filip Teodorescu, numeroase memorii de detenție, în frunte cu Jurnalul fericirii de N. Steinhardt ori Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid. Și-a inaugurat apariția și revista Memoria, condusă de fostul deținut politic Neagu Rădulescu, unde Gulagul românesc a fost reflectat din multiple perspective, și analitic, și evocator. Dar au apărut și cercetări originale, precum cea despre Gulag semnată de Ruxandra Cesereanu, evocările despre revolta muncitorilor din Brașov din 1987 ori lucrările maghiare despre martie 1990 la Târgu Mureș de Kincses Elöd etc.

2. Pariuri în cercetarea comunismului

Pentru cunoașterea comunismului românesc, o importanță care trebuie subliniată au avut-o și lucrările monografice, de factură academică, ale politologilor. Cele mai importante dintre acestea sunt, probabil, cele ale lui Vladimir Tismăneanu, care amplasează cazul României în contextul regional specific (Reinventarea politicului: Europa de Est de la Stalin la Havel, 1992), retrasează istoria jumătății de secol „roșu” (Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc, 2003, Despre comunism – Destinul unei religii politice, 2011), insistând asupra unor momente semnificative (Anul revoluționar 1956: revolta minților și sfârșitul mitului comunist, carte coordonată împreună cu Doina Jela, 2006). Tot Tismăneanu a coordonat lucrările comisiei care îi poartă numele și care a elaborat un Raport Final al Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România (2007, coautori: Dorin Dobrincu, Cristian Vasile).

La fel de importante au fost și elucidările cazuistice, începând cu explorarea fondurilor arhivistice și continuând cu sondajele de istorie orală și cu săpăturile arheologice. Documente de arhivă esențiale pentru înțelegerea temei au publicat o serie de cercetători, printre care s-a evidențiat Marius Oprea. Printre preocupările lui prioritare s-a numărat „deconspirarea” Securității ca poliție politică (O istorie a Securității în documente, Securiștii partidului și Serviciul de cadre al PCR ca poliție politică, Moștenitorii Securității, toate culminând prin Bastionul cruzimii: o istorie a Securității [1948-1964], 2008). Alte contribuții ale lui, care îmbină informația istorică și narațiunea de tip literar, sunt eseurile din Banalitatea răului (2002), Adevărata călătorie a lui Zahei Vasile Voiculescu și taina Rugului Aprins (2008) și Șase feluri de a muri (2009), ca și conversațiile cu faimosul disident sovietic de odinioară Vladimir Bukovski (Chipul morții: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului, 2006). Ultimii ani au inovat, prin eforturile aceluiași Marius Oprea, câmpul arheologiei, o echipă coordonată de el identificând locuri de execuții sumare din vremea comunismului, identificări de victime și reînhumări ale acestora. Aplicarea acestei metodologii –