persoană reală, cu nume de botez. De obicei se ascund în spatele titlurilor. De obicei nu îşi arată adevărata fire, aşa ca tine. Ce ziceam… a, da, mi-am luat libertatea, când încă nu luasem decizia definitivă de a veni la tine, să arunc o privire pe bibliografia ta la bibliotecă – un vechi obicei profesional, să verific calificarea doctorilor care depun mărturie în sala de judecată în calitate de experţi.

  — Şi?

  — Şi am descoperit că ai studii în biologie şi că ai publicat numeroase articole despre cercetările tale în psihofarmacologie.

  — Şi?

  — Păi, n-ar fi posibil ca în cazul ăsta să neglijezi criteriile ştiinţifice? Hai să luăm informaţiile pe care le foloseşti ca să tragi concluzii despre Ralph. Uită-te la datele pe care le ai – un eşantion complet necontrolat. Fii sincer: are vreo relevanţă ştiinţifică? Bineînţeles că eşantionul tău de pacienţi care au avut relaţii sexuale cu terapeuţii lor este constituit din oameni traumatizaţi sau nemulţumiţi, dar asta numai pentru că doar ei vin să ceară ajutor. Însă ceilalţi – clienţii satisfăcuţi ca mine – nu vin la tine, şi n-ai idee cât de numeroasă poate fi populaţia asta. Cu alte cuvinte, tu nu ştii decât un procent, format din cei care vin la terapie. Nu ştii nimic despre populaţie în întregul ei, numărul de pacienţi şi terapeuţi care au contact sexual sau numărul celor pe care asta i-a ajutat sau numărul celor pentru care experienţa a fost insignifiantă.

  Impresionant, se gândea Ernest. E interesant să-i văd latura profesională. Nu mi-ar plăcea să-i fiu adversar în sala de judecată.

  — Înţelegi ce spun, Ernest? E posibil să am dreptate? Fii sincer cu mine. Ai mai dat peste cineva până la mine, pe care să nu-l fi afectat negativ o relaţie de genul ăsta?

  Gândurile i-au zburat iarăşi la Belle, pacienta lui Seymour Trotter. Oare Belle s-ar încadra în categoria celor pe care i-a ajutat? Încă o dată i-a venit în minte fotografia decolorată cu Seymour şi Belle. Ochii ăia trişti. Dar poate că îi era bine. Cine ştie, poate că amândurora le-a fost bine până la urmă. Sau le-a fost bine o vreme. Nu, cine poate fi sigur de ceva în cazul ăsta şi, cu atât mai puţin, de cum le-a fost împreuna? De ani de zile, Ernest se întreba când luaseră decizia să se retragă împreună pe o insulă. Oare Seymour se hotărâse într-un final să o salveze? Sau îşi concepuseră planul amândoi, mult mai devreme? Poate chiar de la început?

  Nu, asta nu putea să-i spună. Ernest şi i-a scos din minte pe Seymour şi pe Belle şi a clătinat uşor din cap drept răspuns la întrebarea lui Carolyn.

  — Nu, n-am mai cunoscut pe nimeni. N-am văzut niciodată vreun pacient care să nu fi fost traumatizat de o asemenea experienţă. Cu toate astea, am reţinut argumentul tău despre obiectivitate. O să mă ajute să nu am idei preconcepute. Ernest a aruncat o privire lungă la ceasul lui de mâna. Deja am depăşit timpul, dar mai trebuie să-ţi pun câteva întrebări.

  — Sigur, s-a luminat Carol la faţă.

  Încă un semn promiţător. Mai întâi m-a rugat să-i pun întrebări. Nici un terapeut respectabil nu face aşa ceva. Ba chiar se subînţelege că o să-mi răspundă şi la întrebări despre viaţa lui personală – am de gând să testez asta data viitoare. Iar acum încalcă regulile, depăşind cu mult cele cincizeci de minute.

  Citise recomandările APA pentru psihiatri despre cum să evite acuzaţiile de abuz sexual: să menţină cu stricteţe limitele, să evite alunecarea pe un teren nesigur, să nu le spună pacienţilor pe numele mic, să înceapă şi să termine toate şedinţele la ora fixată. Absolut toate cazurile de abuz în cadrul terapiei la care participase în calitate de avocat începeau cu faptul că terapeutul depăşea cele cincizeci de minute. Aha, se gândea ea, o mică scăpare aici, o alta acolo, cine ştie unde o să ajungem după vreo două şedinţe?

  — În primul rând, vreau să aflu dacă şedinţa de azi te-a tulburat în vreun fel. Poate sentimentele puternice de mai devreme, când am discutat despre Jed?

  — Nu Jed, Jeb.

  — Scuze. Jeb. Ai ameţit un pic în timp ce vorbeam despre el.

  — Încă sunt cam slăbită, dar nu m-a afectat prea tare. Cred că ai atins un punct sensibil.

  — OK. În al doilea rând, vreau să aflu ceva despre spaţiul dintre noi. Astăzi te-ai străduit din greu, ţi-ai asumat nişte riscuri mari, ţi-ai dezvăluit nişte laturi cu adevărat importante. Mi-ai arătat o mare încredere, iar eu apreciez asta. Crezi că putem lucra împreună? Ce crezi despre mine? Cum ţi se pare faptul că mi-ai destăinuit atât de multe lucruri despre tine?

  — Îmi place să lucrăm împreună. Chiar foarte mult, Ernest. Eşti un tip plăcut şi flexibil. Mi-e uşor să vorbesc cu tine şi ai un talent impresionant de a te concentra asupra punctelor sensibile, asupra celor pe care nu mi le cunosc. Simt că sunt în braţe bune. Şi uite onorariul tău. I-a dat trei bancnote de cincizeci de dolari. Tocmai îmi fac transferul de la o bancă din Chicago la una din San Francisco şi e mai convenabil pentru mine să plătesc totul cu bani gheaţă.

  În braţe bune, a meditat Ernest în timp ce o conducea spre uşă. Expresia nu este „pe mâini bune”?

  În faţa uşii, Carol s-a răsucit înspre el. Cu ochii umezi, a zis:

  — Mulţumesc. Eşti un dar de la Dumnezeu!

  Apoi s-a aplecat spre el şi l-a surprins cu o îmbrăţişare uşoară de două sau trei secunde, după care a ieşit din cameră.

  În vreme ce cobora pe scară, a năpădit-o un val de tristeţe. Imagini nedorite, de demult, i se derulau prin minte: ea şi Jeb bătându-se cu perne, sărind şi ţipând în patul părinţilor, tatăl ei cărându-i cărţile în timp ce o conducea spre şcoală, coşciugul