mamei ei cufundându-se în pământ, chipul de copil al lui Rusty rânjind la ea când îi aducea cărţile din dulăpiorul de la liceu, reapariţia dezastruoasă a tatălui ei, covorul ros şi murdar din cabinetul doctorului Cooke. A strâns din ochi să le alunge pe toate. Apoi s-a gândit la Justin, care poate chiar în clipa asta se plimba ţinându-se de mână cu noua lui femeie, pe undeva prin oraş. Poate chiar pe aici, pe aproape. A ajuns la uşa din faţă a clădirii victoriene şi s-a uitat în dreapta şi-n stânga pe Sacramento Street. Nici urmă de Justin. Dar un bărbat tânăr şi chipeş, cu părul lung şi blond, îmbrăcat cu pantaloni de trening, o cămaşă roz şi o bluză de trening de culoarea fildeşului, care făcea jogging, a trecut pe lângă ea şi a urcat în fugă scara, sărind câte două trepte deodată. Probabil următorul fraier al lui Lash, s-a gândit ea. A făcut câţiva paşi, apoi s-a răsucit pentru a arunca o privire spre fereastra cabinetului lui Ernest. Fir-ar să fie, s-a gândit ea, împuţitul ăla chiar încearcă să mă ajute!

  La etaj, Ernest şedea pe scaunul lui, luându-şi notiţe despre şedinţă. Mireasma pătrunzătoare de citrice a parfumului lui Carolyn a persistat multă vreme în încăpere.

 

  Şapte

  După şedinţa de supervizare a lui Ernest, Marshal Streider s-a lăsat pe spătarul scaunului său, gândindu-se la trabucurile victoriei. Cu douăzeci de ani în urmă îl auzise pe dr. Roy Grinker, un psihanalist eminent din Chicago, povestind despre anul petrecut pe canapeaua lui Freud. Asta se întâmpla în anii ‘20, pe vremea când, pentru a fi un psihanalist respectabil, trebuia să faci un pelerinaj pe canapeaua maestrului, uneori de două săptămâni, alteori, dacă visai să schimbi sau să zgudui cu ceva lumea psihanalitică, chiar şi de un an. Conform spuselor lui Grinker, Freud nu-ţi ascundea niciodată bucuria când făcea o interpretare incisivă. Iar dacă el credea că a făcut o interpretare monumentală, atunci îşi deschidea cutia cu trabucuri ieftine, îi oferea unul pacientului său şi îi sugera să fumeze împreună trabucul „victoriei”. Marshal zâmbea gândindu-se la modul drăguţ şi naiv în care Freud manipula transferul. Dacă ar mai fi fumat, ar fi celebrat şi el cu un trabuc ultima şedinţă a lui Ernest.

  Tânărul supervizat de el se descurcase binişor în ultimele câteva luni, dar astăzi avusese loc o şedinţă hotărâtoare. Să-l trimită pe Ernest în comisia de etică medicală fusese un lucru inspirat. Marshal se gândea deseori că eul lui Ernest era ciuruit de lacune: era grandoman şi impulsiv. Bucăţele indisciplinate de sexualitate inconştientă se proiectau în afară în poziţii ciudate. Dar cel mai rău dintre toate era terciul lui iconoclastic juvenil: Ernest avea mult prea puţin respect pentru disciplină, pentru autoritatea legitimă, pentru cunoştinţele obţinute vreme de decenii întregi de către analiştii silitori, cu minţi mult mai pătrunzătoare decât a lui.

  Şi ce metodă mai bună, se gândea Marshal, de a-l ajuta să-şi rezolve iconoclasmul, decât să-l pun pe Ernest în ipostaza de judecător? Genial! În împrejurări de genul ăsta, Marshal tânjea să aibă audienţă, un public capabil să aprecieze opera de artă pe care o crease. Toată lumea accepta motivele tradiţionale pentru care psihanalistul trebuia să-ţi facă o analiză completă. Dar Marshal intenţiona ca mai devreme sau mai târziu (lista de articole pe care voia să le scrie tot creştea) să scrie un articol despre aspectele ignorate ale maturităţii: capacitatea de a fi creativ an de an, deceniu după deceniu, în absenţa unui public extern. În fond, ce alţi artişti – cine mai ia încă în serios afirmaţia lui Freud că psihanaliza este o ştiinţă? – îşi pot dedica viaţa unei arte care nu e niciodată văzută de ceilalţi? Închipuie-ţi-l pe Cellini modelând un potir de argint de o frumuseţe orbitoare şi apoi încuindu-l într-un beci. Sau pe Musler, răsucind sticla într-o capodoperă a graţiei şi apoi, în intimitatea atelierului său, făcând-o ţăndări. Oribil! Nu-i oare publicul, se gândea Marshal, unul dintre cei mai importanţi nutrienţi, dar despre care nu se vorbeşte, pe care supervizarea îi furnizează terapeuţilor încă imaturi? Ai nevoie de decenii întregi de maturizare pentru a fi în stare să creezi fără spectatori.

  Şi în viaţă se aplică la fel de bine, reflecta Marshal. Nimic nu-i mai rău decât să treci neobservat prin viaţă. Mereu, în munca lui de analist, el remarca setea extraordinară a pacienţilor pentru atenţia lui – într-adevăr, nevoia de audienţă este un factor major deloc lăudat în terapiile prelungite la nesfârşit. În timpul lucrului cu pacienţii în doliu (iar în chestia asta era de acord cu observaţiile făcute de Ernest în carte), văzuse deseori cum aceştia cad în disperare pentru că îşi pierd audienţa: vieţile lor nu mai sunt observate de nimeni (asta dacă nu sunt destul de norocoşi să creadă într-o divinitate care are o mulţime de timp la dispoziţie să le examineze fiecare acţiune).

  Stai! se gândea Marshal. Chiar e adevărat că artiştii psihanalişti nu au public? Oare pacienţii nu sunt spectatorii lor? Nu, în privinţa asta nu pot fi luaţi în considerare. Pacienţii nu sunt niciodată suficient de dezinteresaţi. Chiar şi cele mai elegante şi creative propoziţii psihanalitice le scapă! Şi sunt lacomi! Uită-te cum sug seva unei interpretări, fără să arunce măcar o privire plină de admiraţie la măreţia celui care o face. Dar studenţii sau supervizaţii? Pot fi ei consideraţi public? Doar rareori se întâmplă ca un terapeut în formare să fie îndeajuns de perspicace încât să priceapă măiestria artistică a unui analist. De obicei, interpretarea îi depăşeşte. Mai târziu, în munca lor clinică, poate peste luni sau ani, ceva le declanşează amintirile şi, pe neaşteptate, înţeleg şi tânjesc la măreţia şi subtilitatea artei profesorului lor.

  Cu siguranţă asta se va întâmpla cu Ernest. Va veni vremea când şi el o să înţeleagă şi o să-mi fie recunoscător. Forţându-l acum să se identifice cu agresorul, l-am salvat de cel puţin un an de analiză de formare.

  Nu că s-ar fi grăbit să termine cu Ernest.