Mai târziu, în aceeaşi seară, după ce s-a văzut cu cei cinci pacienţi pe care îi trata, Marshal s-a grăbit să plece acasă, dar acolo n-a găsit pe nimeni, doar un bileţel de la soţia lui, Shirley, în care scria că cina era în frigider şi că o să se întoarcă de la expoziţia de aranjamente florale în jur de ora şapte. Ca de obicei, îi lăsase un aranjament ikebana făcut special pentru el: un vas lung, cilindric, din ceramică, ce conţinea un cuib făcut din crengi de salbă moale, cenuşii, ascuţite, fără frunze, puse cu vârful în jos. Dintr-un capăt al cuibului ieşeau doi crini mari albi, cu tulpina lungă, puşi spate în spate.

  Fir-ar a dracu’, se gândea el împingând aranjamentul spre marginea mesei, cât pe-aci să-l răstoarne, astăzi am avut opt şedinţe de terapie şi o oră de supervizare – o mie patru sute de dolari iar ea nu-mi poate servi cina pentru că e prea ocupată cu aranjamentele astea florale, ce pula mea! Furia lui Marshal s-a risipit de îndată ce a deschis recipientele din plastic din frigider: gazpacho cu o aromă demenţială, o salată niçoise în culori vesele, făcută cu ton la grătar presărat cu piper şi o salată de fructe din mango, struguri verzi şi papaya în sos de fructul pasiunii. Shirley lipise un bileţel pe vasul cu gazpacho: „Evrika! În sfârşit o reţetă cu calorii negative: cu cât mănânci mai mult din ea, cu atât slăbeşti mai tare. Doar două farfurii, asta ca să nu dispari de tot”. Marshal a zâmbit. Dar numai preţ de o clipă. Şi-a amintit vag de o altă glumă cu „dispărutul”, pe care Shirley o făcuse cu doar câteva zile în urmă.

  În timp ce mânca, Marshal a deschis ediţia de după-amiază a ziarului Examiner la secţiunea financiară. Dow crescuse cu douăzeci de puncte. Bineînţeles că Examiner avea doar cotele de la 1 p.m., şi în ultima vreme bursa variase mult la sfârşitul zilei. Dar nu conta: îi plăcea să verifice cotele de două ori pe zi şi să vadă la ce valoare ajunseseră la închiderea bursei, a doua zi dimineaţă, în Chronicle. Şi-a ţinut respiraţia în timp ce se grăbea să introducă în calculator cu cât îi crescuseră acţiunile şi să calculeze profitul din acea zi. O mie o sută de dolari, şi ar fi putut fi şi mai mult până la închiderea bursei. Un val fierbinte de satisfacţie l-a străbătut şi a luat prima lingură cu gazpacho gros, de un roşu-aprins, presărat cu cubuleţe lucioase alb-verzui de ceapă, castraveţi şi dovlecei. O mie patru sute de dolari din facturile clinice şi o mie o sută din profiturile de la bursă. Fusese o zi bună.

  După pagina de sport şi o scurtă privire aruncată ştirilor internaţionale, Marshal şi-a schimbat în grabă cămaşa şi a ţâşnit afară, în noapte. Pasiunea lui pentru sport era aproape la fel de mare ca şi iubirea pentru câştigul material. Juca baschet la YMCA în fiecare zi de luni, miercuri şi vineri, în timpul pauzelor de prânz. La sfârşit de săptămână mergea cu bicicleta şi juca tenis sau racquetball. Marţea şi joia era nevoit să-şi înghesuie cumva joggingul în program – la ora opt avea loc o întrunire la Institutul Psihanalitic Golden Gate, iar Marshal pleca suficient de devreme încât să meargă pe jos jumătate de oră până acolo.

  Cu fiecare pas lung şi energic pe care îl făcea, nerăbdarea lui Marshal sporea, gândindu-se la întrunirea din acea seară. Urma să aibă loc o şedinţă extraordinară. Nu avea nici o îndoială: urma să fie foarte dramatică. Avea să curgă sânge. A, sângele, da, asta era partea excitantă. Niciodată până atunci nu înţelesese mai bine cât de tare fascinează groaza. Atmosfera de carnaval de la execuţiile publice de pe vremuri, negustorii ambulanţi vânzând eşafoade de jucărie, zumzetul surescitării în timp ce tobele răsunau şi condamnatul îşi târa picioarele pe eşafod. Spânzurătoarea, decapitarea, arderile pe rug, tragerea pe roată şi dezmembrarea – închipuie-ţi că cele patru membre ale unui om se leagă de un echipaj de cai care sunt biciuiţi, îmboldiţi şi ovaţionaţi de spectatori, până când trupul e rupt în patru părţi, iar toate arterele împroaşcă deodată cu sânge. Groază, da. Dar groaza altcuiva, a unui om care în acel moment oferea, în acelaşi timp, imaginea unei fiinţe şi a unei nefiinţe, căci chiar în acea clipă, trupul şi sufletul sunt smulse unul de lângă celălalt.

  Cu cât e mai măreaţă viaţa pe care o iei, cu atât mai mare e fascinaţia. Surescitarea probabil că fusese imensă pe vremea terorii iacobine, când capetele nobililor se rostogoleau şi sângele purpuriu ţâşnea din trunchiurile familiei regale. Surescitare şi din cauza ultimelor cuvinte sacre. Pe măsură ce acel moment între fiinţă şi nefiinţă se apropie, chiar şi liber-cugetătorii vorbesc în şoaptă, ascultă, chinuindu-se să audă ultimele silabe ale persoanei care moare – de parcă exact în acel moment, când viaţa îi e răpită, iar corpul îşi începe transformarea în carne, o să apară o revelaţie, un indiciu al marilor mistere. Asta îi amintea lui Marshal de interesul fără margini pentru experienţele trăite în apropierea morţii. Toată lumea ştie că e o pură şarlatanie, dar nebunia a durat douăzeci de ani şi s-au vândut milioane de cărţi pe tema asta. Doamne! se gândea Marshal, câţi bani s-au făcut cu rahatul ăsta!

  Nu că în seara aceea ar fi existat un regicid pe ordinea de zi a institutului. Dar pe aproape: excomunicare şi surghiun. Seth Pânde, unul dintre membrii fondatori ai institutului şi un analist formator cu multă experienţă, avea să fie judecat şi, cu siguranţă, dat afară pentru diferite activităţi antianalitice. De la excomunicarea lui Seymour Trotter, cu mai mulţi ani în urmă, pentru că se futuse cu o pacientă, nu mai avusese loc un asemenea eveniment.

  Marshal ştia că poziţia lui era şubredă şi că în seara aceea trebuia să acţioneze cu mare prudenţă. Era o informaţie publică