Şi totuşi, steaua lui Seth pălea: avea peste şaptezeci de ani, iar cu trei ani în urmă suferise o operaţie complicată de cancer la plămâni. Mereu plin de el, Seth considerase că e privilegiul lui să nesocotească toate regulile de tehnică şi moralitate. Iar acum boala şi faptul că se confrunta cu moartea îl eliberaseră de orice constrângere. Colegii lui psihanalişti deveniseră din ce în ce mai stânjeniţi şi mai iritaţi de opiniile lui extreme antianalitice despre psihoterapie şi de felul scandalos de a se comporta în viaţa personală. Dar încă era un nume: atât de carismatic, încât presa şi televiziunea îl vânau şi îi solicitau declaraţii despre aproape orice ştire importantă – impactul violenţei de la televizor asupra copiilor, nepăsarea primăriei faţă de oamenii fără locuinţă, atitudinea faţă de cerşetori, controlul asupra armelor de foc, scandalurile sexuale în care erau implicaţi politicieni. Pe marginea acestora, Seth făcea deseori comentarii scandaloase, lipsite de respect, dar senzaţionale. Pe parcursul ultimelor luni, lucrurile ajunseseră prea departe, iar actualul preşedinte, John Weldon, şi vechiul contingent de analişti porniţi împotriva lui Pânde îşi luaseră în sfârşit inima-n dinţi să-l înfrunte.

  Marshal medita la strategia lui: în ultima vreme, Seth se depăşise pe el însuşi, exploatându-şi pacienţii sexual şi financiar atât de făţiş, încât acum ar fi fost o sinucidere să-l susţină. Marshal ştia că trebuie să-şi susţină explicit punctul de vedere. John Weldon se bizuia pe sprijinul lui. N-o să fie uşor. Deşi Seth era pe moarte, încă mai avea aliaţi. O să fie prezenţi mulţi dintre actualii şi foştii lui analizanţi. De patruzeci de ani juca rolul de intelectual de frunte în institut. Alături de Seymour Trotter, Seth era membru fondator al institutului, asta dacă s-ar presupune că Seymour încă mai trăia. Nu se mai auzise nimic despre el, nimeni nu-l mai văzuse în ultimii ani – slavă Domnului! Cât de mult rău făcuse omul ăla reputaţiei profesiunii! Seth, pe de altă parte, era o ameninţare vie şi avusese atâtea mandate de trei ani ca preşedinte, încât trebuia scos cu forţa de la putere.

  Marshal se întreba dacă Seth putea să existe şi în afara institutului, fiindcă acesta era atât de profund gravat în identitatea lui. Să-l dea afară pe Seth echivala cu a emite o sentinţă de condamnare la moarte. Aşa-i trebuie! Seth ar fi trebuit să se gândească la asta înainte de a mânji bunul renume al psihanalizei. Nu exista altă soluţie: Marshal trebuia să voteze împotriva lui. Şi totuşi, Seth fusese analistul lui. Cum ar putea evita să pară neîndurător sau paricid? Complicat. Foarte complicat.

  Perspectivele lui Marshal în cadrul institutului erau excelente. Atât de sigur era că o să treacă până la urmă la conducerea lui, încât singura lui grijă era cum să facă astfel, încât lucrul acesta să se întâmple cât mai curând cu putinţă. Era unul dintre cei câţiva membri situaţi într-o poziţie cheie, care intraseră în institut în anii şaptezeci, când steaua psihanalizei părea că păleşte, iar numărul candidaţilor scăzuse simţitor. În anii optzeci şi nouăzeci, balanţa se echilibrase din nou şi mulţi au fost cei care au cerut să urmeze programul de şapte sau opt ani. De aceea, institutul avea o distribuţie bimodală de vârstă: erau veteranii, învăţaţii vârstnici conduşi de John Weldon, care se uniseră pentru a-l înfrunta pe Seth, şi un număr de novici, unii dintre ei analizanţi de-ai lui Marshal, admişi ca membri deplini doar de doi sau trei ani.

  În segmentul lui de vârstă, Marshal avea puţină concurenţă: doi dintre cei mai promiţători membri ai grupului muriseră prematur de boli cardiovasculare. Într-adevăr, moartea lor îl ambiţionase pe Marshal să facă sport cu atâta ardoare, în încercarea de a-şi curăţa arterele de depuneri, o consecinţă a profesiei sedentare de psihanalist. Singura competiţie reală a lui Marshal erau Bert Kantrell, Ted Rollins şi Dalton Saltz.

  Bert, un tip dulce, dar fără simţ politic, se compromisese implicându-se mult în proiecte din afara sferei psihanalitice, mai ales în programul de susţinere a pacienţilor cu SIDA. Ted era complet ineficient: analiza lui de formare durase unsprezece ani şi toată lumea ştia că, până la urmă, absolvise doar din milă şi ca urmare a plictiselii supervizorului său. Dalton se implicase de curând atât de tare în probleme de mediu, încât nici un analist nu-l mai lua în serios. Când Dalton îşi scrisese articolul ăla cretin, în care psihanaliza fantezii arhaice distructive faţă de mediu – că o violăm pe Mama Terra şi ne pişăm pe pereţii căminului nostru planetar -, primul comentariu al lui John Weldon a fost „Vorbeşti serios sau faci mişto de noi?” Dalton n-a renunţat la punctul lui de vedere şi, până la urmă, după ce a fost respins de toate revistele de psihanaliză, şi-a publicat articolul într-o revistă jungiană. Marshal ştia că n-are altceva de făcut decât să aştepte şi să nu facă greşeli. Toţi clovnii ăştia trei îşi futeau şansele fără ca el să mişte un deget.

  Dar ambiţia lui Marshal mergea dincolo de preşedinţia Institutului de Psihanaliză Golden Gate. Postul de aici avea să-i servească drept trambulină pentru postul la nivel naţional, ba poate chiar pentru cel de preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză. Momentul era propice: nu existase niciodată vreun preşedinte IPA care să fi absolvit un institut din vestul Statelor Unite.

  Însă exista un impediment: Marshal trebuie să publice. Nu ducea lipsă de idei. Unul dintre cazurile pe care le trata în prezent, un pacient borderline cu un geamăn identic bolnav de schizofrenie, fără nici o trăsătură borderline, avea implicaţii enorme pentru teoria oglinzii şi urla să fie scris pe hârtie. Ideile lui despre natura scenei originare şi audienţa la execuţii ar fi avut ca efect o revizuire majoră a teoriei de bază. Da, Marshal ştia că avea idei din belşug. Problema era cu scrisul: cuvintele şi propoziţiile stângace şchiopătau mult în urma