mare grijă nu cumva să fac scandal sau mai ştiu eu ce. Nu voiam să fiu observat, sau să risc să vină careva să mă-ntrebe câţi ani am. Dar, mamă, ce se mai învârtea barul cu mine. Şi când m-am pilit de-a binelea, am început din nou să-mi imaginez povestea aceea stupidă cu glontele în burtă. Eram singur la bar, cu un glonte în burtă. Mă ţineam cu mâna de burtă, pe sub haină, ca să nu se umple totul de sânge, căci nu voiam să ştie nimeni că sunt rănit. Ascundeam faptul că eram un biet nenorocit care pierde sânge. În cele din urmă, am simţit nevoia să-i dau un telefon lui Jane, să văd dacă nu se întorsese totuşi acasă. Am cerut nota şi am plătit. Apoi m-am ridicat de la bar şi m-am îndreptat spre cabinele telefonice. Continuam să mă ţin cu mâna pe sub haină ca să nu cumva să-mi curgă sânge. Mamă, ce beat eram.

  Când am intrat în cabină, n-am mai avut nici un chef s-o sun pe Jane. Pesemne pentru că eram prea beat. Aşa că i-am dat un telefon lui Sally Hayes.

  A trebuit să formez de vreo douăzeci de ori numărul până am nimerit. Mamă, ce chior eram.

  — Alo, am zis, când mi-a răspuns cineva la păcătosul ăla de telefon.

  Am cam urlat, e drept, dar eram beat criţă.

  — Cine e? m-a întrebat o femeie cu voce glacială.

  — Eu sunt. Holden Caulfield, vă… rog să mi-o daţi pe Sally.

  — Sally doarme. La telefon e bunica ei. De ce suni la ora asta, Holden? Dumneata ştii cât e ceasul?

  — Îhî! Vreau să vorbesc cu Sally. Foarte urgent… vă-vă rog!

  — Sally doarme, tinere. Telefonează-i mâine. Noapte bună.

  — Treziţi-o! Zău, treziţi-o.

  Bravo, băiete!

  Şi deodată, la capătul celălalt al firului se auzi o altă voce.

  — Holden, eu sunt.

  Era Sally.

  — Ce te-a apucat?

  — Sally, tu eşti?

  — Da. Nu mai urla aşa. Eşti beat?

  — Da. Ascultă. Ascultă-mă. Am să vin în seara de ajun! Bine? Am să împodobesc blestematul ăla de pom pentru tine. Bine? Bine, Sally?

  — Bine. Eşti beat. Du-te şi te culcă. Unde eşti? Cu cine eşti?

  — Sally? Am să vin să… împodobesc pomul pentru tine. Bine? Bine?

  — Bine. Dar acum du-te şi te culcă. Unde eşti? Cu cine eşti?

  — Cu nimeni. Sunt singur. Eu şi cu mine.

  Mamă, ce beat eram! Atât de beat, încât tot mă mai ţineam de burtă să nu-mi scap maţele pe jos.

  — M-au răpus! Banda lui Rocky m-a răpus! Ştiai? Ştiai, Sally?

  — Nu te aud. Du-te şi te culcă. Trebuie să te las. Sună-mă mâine.

  — Hei, Sally! Vrei să vin să împodobesc pomul? Da? Vrei? Da?

  — Da. Noapte bună. Du-te acasă şi te culcă!

  Şi mi-a închis telefonul.

  — Noapte bunĂ. Noapte bună, Sally, mititico. Sally, scumpo, iubito, i-am zis.

  Vă daţi seama ce beat eram? Am pus şi eu receptorul jos, spunându-mi că Sally se întorsese pesemne de undeva din oraş. Mi-o închipuiam undeva cu soţii Lunt, cu papiţoiul ăla de la Andover şi cu mai ştiu eu cine, înotând într-un ceainic blestemat şi spunând lucruri rafinate, zâmbind amabil şi fiind îngrozitor de artificiali. Îmi părea rău că telefonasem. Doamne, ce rău îmi părea. Când sunt beat, îmi pierd minţile.

  Am rămas câtva timp în cabina aceea blestemată, ţinându-mă de telefon să nu leşin. La drept vorbind, nu prea mă simţeam grozav. Până la urmă însă, am ieşit şi m-am dus la toaletă, împleticindu-mă ca un cretin, şi am umplut una din chiuvete cu apă rece. Apoi mi-am băgat capul în apă până la urechi, nici măcar nu m-am sinchisit să mă usuc. N-am făcut nimic. Am lăsat apa să picure. După aia, m-am dus la radiatorul de lângă fereastră şi m-am aşezat pe el. Era plăcut şi cald. M-am simţit bine, fiindcă tremuram ca varga. E curios, dar, de câte ori mă pilesc, tremur îngrozitor.

  N-aveam nimic de făcut, aşa c-am stat pe radiator şi am început să număr pătrăţelele albe de faianţă de pe jos. Eram ud leoarcă. Cred că-mi picurase pe ceafă un galon de apă şi-mi udase cravata şi gulerul şi tot, dar nu-mi păsa. Eram prea beat ca să-mi pese. După un timp destul de scurt, tipul care o acompania pe Valencia la pian, ăla cu părul creţ şi cu mutră de pederast, a venit la toaletă să-şi pieptene buclele blonde. Am schimbat o vorbă, două, cu el, în timp ce se pieptăna, dar nu prea era prietenos.

  — Spune-mi, te rog, o mai vezi pe Valencia când te întorci la bar? l-am întrebat.

  — Sunt oarecare şanse, mi-a răspuns.

  Era spiritual măgarul. Eu nu întâlnesc toată vremea decât măgari d-ăştia spirituali.

  — Ascultă, transmite-i complimente din partea mea. Întreab-o dacă păcătosul acela de chelner i-a transmis ce i-am spus. Vrei?

  — De ce nu te duci acasă, Mac? Câţi ani ai?

  — Optzeci şi şase. Ascultă. Transmite-i complimente din partea mea. Vrei?

  — De ce nu te duci acasă, Mac?

  — Eu, acasă? Nu mă cunoşti. Mamă, bine mai cânţi la pian, i-am zis.

  Voiam doar să-l măgulesc. De fapt, dacă vreţi să ştiţi, adevărul, cânta ca o cizmă.

  — Ar trebui să cânţi la radio. Un bărbat frumos ca dumneata. Cu bucle blonde ca astea. N-ai cumva nevoie de un impresar?

  — Du-te acasă, Mac, fii cuminte. Du-te acasă şi te culcă.

  — N-am casă. N-am unde să mă duc. Dar, zău… n-ai nevoie de un impresar?

  Nu mi-a răspuns. A ieşit. Isprăvise cu pieptănatul şi potrivitul buclelor, aşa că s-a cărat. Ca Stradlater. Toţi frumoşii ăştia-s la fel. După ce-şi piaptănă buclele lor împuţite, se duc şi te lasă mască.

  Când, în