sfârşit, am coborât de pe radiator şi m-am dus la vestiar, plângeam. Nu ştiu de ce, dar plângeam. Poate fiindcă mă simţeam îngrozitor de singur şi de trist. Când am ajuns la vestiar, nu mi-am mai găsit numărul, fir-ar al naibii de număr. Dar garderobiera a fost totuşi foarte drăguţă şi mi-a dat haina. Mi-a dat şi discul cu Little Shirley Beans pe care-l cărasem tot timpul cu mine. Am vrut să-i dau un dolar, că prea fusese drăguţă, dar n-a vrut să-l ia. Îmi tot spunea să mă duc acasă şi să mă culc. Am încercat s-o conving să ne întâlnim, când termină lucrul, dar n-a vrut. Mi-a spus c-ar putea să-mi fie mamă şi aşa mai departe. Atunci i-am arătat părul meu alb şi i-am spus că am patruzeci şi doi de ani. Bineînţeles că i-am spus-o doar de banc. Dar a fost totuşi drăguţă. I-am arătat şapca mea roşie de vânătoare, şi i-a plăcut. Mi-a spus s-o pun pe cap înainte de a ieşi, fiindcă părul mi-era încă ud. Era o femeie de treabă.

  Când am ieşit în stradă, nu mă mai simţeam chiar atât de beat, dar era foarte frig şi au început să-mi clănţăne dinţii îngrozitor. Nu mai reuşeam să mă potolesc. Am ieşit în Madison Avenue şi am început să aştept autobuzul, fiindcă nu mai aveam aproape nici un ban şi trebuia să încep să fac economii, să nu mai iau taxiuri şi aşa mai departe. Totuşi, nu-mi venea să mă urc într-un amărât de autobuz. Şi, în afară de asta, nici nu prea aveam idee unde să mă duc. Aşa că, ştiţi ce am făcut? Am pornit-o pe jos spre Central Park. M-am gândit să trec pe lângă lac să vad ce naiba fac raţele. Dacă sunt acolo sau nu. De altfel, nici până azi n-am aflat ce se întâmplă cu ele. Central Park nu era prea departe şi, cum n-aveam unde să mă duc – nici măcar nu ştiam încă unde o să dorm —, m-am dus. Nu eram obosit, nu mi-era somn, mă simţeam doar îngrozitor de trist.

  Şi deodată – când să intru în parc – s-a întâmplat un lucru îngrozitor. Am scăpat discul lui Phoebe din mână. S-a spart în vreo cincizeci de bucăţi. Era împachetat într-un plic mare şi aşa mai departe, dar totuşi s-a spart. Era cât pe-aci să plâng de necaz. Am scos bucăţile din plic şi le-am pus în buzunarul de la haină. Nu mai erau bune de nimic, dar nu-mi venea să le arunc. Apoi am intrat în parc. Mamă, ce întuneric era.

  Am trăit la New York toată viaţa şi cunosc parcul cum îmi cunosc buzunarul, fiindcă aici mă plimbam cu patinele cu rotile sau cu bicicleta când eram puşti, şi totuşi, în noaptea aceea, mi-a fost îngrozitor de greu să găsesc lacul. Ştiam precis unde se află – chiar la capătul dinspre sud al parcului – şi totuşi nu-l găseam. Trebuie să fi fost mai beat decât credeam. Am tot mers şi am mers şi se făcea din ce în ce mai întuneric şi din ce în ce mai sinistru. Şi cât am umblat prin parc, n-am întâlnit un om. De fapt, îmi pare mai bine. Cred c-aş fi leşinat de spaimă. Apoi, în sfârşit, l-am găsit. Era pe jumătate îngheţat. Dar n-am văzut nici o raţă nicăieri. Am înconjurat lacul – de fapt, era să şi cad în el, mama lui de lac —, dar n-am văzut nici măcar o singură raţă. M-am gândit că, poate, dacă sunt acolo, dorm sau stau lângă malul apei, lângă iarbă sau, mă rog, pe undeva prin apropiere. D-asta era să şi cad în apă. Dar raţe n-am văzut.

  În cele din urmă, m-am aşezat pe o bancă, unde nu era chiar atât de beznă. Mamă, ce mai tremuram. Tremuram ca nebunu', şi, cu toate că-mi pusesem şapca de vânătoare pe cap, părul de pe ceafă mi se transformase în ţurţuri mici de gheaţă. Asta m-a cam îngrijorat. M-am gândit c-o să fac pneumonie şi-o să mor. Parcă vedeam milioanele de papiţoi venind la înmormântare şi aşa mai departe. Tata-mare din Detroit – care spunea întotdeauna cu glas tare numărul străzilor pe lângă care trecea când eram împreună într-un amărât de autobuz – şi mătuşile – cred… că am vreo cincizeci – şi toţi verii mei împuţiţi. Ce îngrămădeală ar fi. Când s-a prăpădit Allie, au venit toţi – toată liota aia păcătoasă şi cretină. Am o mătuşă, una complet cretină şi căreia îi miroase gura, şi D. B. Mi-a povestit că tot spunea ce liniştit părea Allie pe catafalc. Eu n-am fost la înmormântare. Eram încă la spital. Mă duseseră la spital după ce mă rănisem la mână şi aşa mai departe. În orice caz, acum mă gândeam cu groază că o să fac o pneumonie din cauza ţurţurilor din păr şi c-o să mor. Mi se rupea inima de mama şi de tata. Mai ales de mama, că tot nu şi-a revenit după pierderea lui Allie. Mă gândeam la ea, cum o să stea şi n-o să ştie ce să facă cu toate costumele mele şi cu tot echipamentul meu sportiv. Singurul lucru bun e că ştiam că n-o s-o lase pe Phoebe să vină la înmormântare, fiindcă era prea mică. Asta era singurul lucru bun. Pe urmă, m-am gândit la toată liota care mă va vârî într-un blestemat de cimitir sub o piatră cu numele meu şi tot restul – înconjurat de toţi tipii ăia morţi. Mamă, ce te mai aranjează după ce ai murit. Trag totuşi nădejde c-atunci când m-oi prăpădi o să aibă cineva destul cap să mă arunce pur şi simplu într-un râu sau, mă rog, aşa ceva. Oriunde, dar nu într-un blestemat de cimitir. Ca să nu mai vorbim de oamenii care vin duminica şi-ţi pun buchete de flori pe burtă, şi alte rahaturi d-astea. La ce-ţi mai servesc florile dacă tot ai murit? La nimic.

  Părinţii mei se duc destul de des,