când e frumos afară, şi depun flori pe mormântul lui Allie. Am fost şi eu de câteva ori cu ei. Dar am renunţat. În primul rând că nu-mi face nici o plăcere să-l văd în cimitirul ăla sinistru. Înconjurat de morţi, de pietre funerare şi tot restul. Şi încă pe soare mai mergea, dar de două ori – da, de două ori – când eram acolo ne-a apucat ploaia. A fost înfiorător. Ploua pe piatra lui nenorocită, ploua pe iarba care-i crescuse pe burtă. Ploua peste tot. Cei care vizitau cimitirul au început să alerge ca nebunii spre maşinile lor. Şi asta aproape că m-a înnebunit. Toţi vizitatorii se puteau urca în maşină, puteau să deschidă radioul şi pe urmă să se ducă la un restaurant simpatic, să mănânce. Toţi în afară de Allie. Simţeam că înnebunesc. Ştiu bine că la cimitir nu e decât trupul lui şi că sufletul lui e în cer. Ştiu toate aiurelile astea, dar totuşi simţeam că înnebunesc. Aş fi vrut să nu fie acolo. Dumneavoastră nu l-aţi cunoscut. Dacă l-aţi fi cunoscut, aţi înţelege ce vreau să spun. Pe soare încă mai merge, dar soarele nu iese decât dacă are chef.

  După un timp, ca să nu mă mai gândesc la pneumonie şi la tot restul, mi-am scos banii şi-am început să-i număr la lumina chioară a felinarului. Nu mai aveam decât trei dolari, patru monezi de douăzeci şi cinci de cenţi şi una de cinci. Mamă, cheltuisem o avere de când plecasem de la Pencey. Şi pe urmă, ştiţi ce-am făcut? M-am dus pe marginea lacului şi am lăsat să cadă monedele de douăzeci şi cinci de cenţi şi pe cea de cinci în apă, acolo unde nu se prinsese gheaţa. Nu ştiu de ce, dar aşa am făcut. Poate c-am crezut că aşa n-am să mă mai gândesc la pneumonie şi la moarte. Dar n-am reuşit.

  Am început să mă gândesc cum s-ar simţi Phoebe dac-aş face o pneumonie şi aş muri. Era o copilărie să mă gândesc la asta, dar nu mă mai puteam stăpâni. S-ar simţi destul de rău, dacă s-ar întâmpla un lucru ca ăsta. Ţine foarte mult la mine. Vreau să spun că mă iubeşte. Zău că da. În orice caz, nu reuşeam deloc să-mi scot gândurile astea din cap, aşa că, în cele din urmă, m-am hotărât să mă duc pe furiş acasă s-apuc s-o mai văd o dată, dacă s-ar întâmpla cumva să mor şi aşa mai departe. Aveam la mine cheia de la intrare, aşa că m-am gândit să intru tiptil în apartament, să nu m-audă nimeni, şi pe urmă să stau puţin de vorbă cu ea. Singurul lucru care mă neliniştea era uşa de la intrare. Scârţâia ca nebuna. Blocul e destul de vechi, şi administratorui e un porc şi un leneş, aşa că totul zdrăngăne şi scârţâie. Mi-era teamă să nu mă audă părinţii când intru. Dar m-am hotărât totuşi să încerc.

  Aşa c-am ieşit din parc şi m-am îndreptat jspre casă. Am făcut tot drumul pe jos. Nu era prea departe şi nu mai eram obosit şi nici măcar beat. Numai că gerul pişcă îngrozitor, şi în jur nici ţipenie de om.

  Capitolul 21

  CÂND AM AJUNS ACASĂ, AM AVUT UN NOROC CUM NU MAI avusesem de ani de zile: Pete, liftierul de noapte, pe care-l cunoşteam, nu era de serviciu. În locul lui era unul nou, pe care nu-l văzusem niciodată, şi atunci m-am gândit că, de nu mă întâlnesc nas în nas cu părinţii şi totul merge bine, am s-o pot vedea pe Phoebe şi pe urmă s-o şterg fără să bănuiască nimeni c-am fost p-acolo. Zău c-am avut noroc. Şi ce a fost şi mai bine e că liftierul cel nou era mai degrabă cretin, l-am spus cu o voce cât se poate de indiferentă că vreau să mă duc sus la familia Dickstein. Ăştia erau vecinii noştri de palier. Îmi scosesem şapca de vânătoare ca să nu par suspect sau mai ştiu eu ce. Şi am dat buzna în ascensor, de parc-aş fi fost într-o grabă nebună.

  Închisese uşile ascensorului şi se pregătea s-apese pe buton când, deodată, s-a întors şi mi-a zis:

  — Nu-s acasă. Sunt la o petrecere, la etajul 14.

  — Nu-i nimic. Mi-au spus să-i aştept. Sunt nepotul lor.

  S-a uitat la mine cu o privire cretină şi bănuitoare, şi pe urmă mi-a spus:

  — Ştii ce, mai bine-i aştepţi jos în holul de la intrare!

  — N-aş avea nimic împotrivă, zău că nu – i-am răspuns —, dar am un picior bolnav şi trebuie să-l ţin într-o anumită poziţie. Aşa c-ar fi mai bine dacă m-aş aşeza pe fotoliul din faţa apartamentului lor.

  Cred că n-a priceput nimic din ce i-am spus, aşa că a mormăit doar un „Aha” şi m-a dus sus. Mamă, ce simplu e. Ce nostim. Ajunge să spui unuia un lucru pe care nu-l înţelege nimeni, şi face aproape orice-i ceri.

  M-am dat jos la etajul nostru şi – şchiopătând ca un nebun – m-am îndreptat spre apartamentul familiei Dickstein. Apoi, când am auzit că s-au închis uşile de la ascensor, m-am întors şi am pornit-o spre apartamentul nostru. Totul mergea ca pe roate – şi nici măcar beat nu mai eram. Am scos cheia din buzunar şi am deschis uşa cât se poate de încet. Apoi am intrat în vârful picioarelor şi am închis uşa în urma mea. Zău c-ar fi trebuit să mă fac spărgător.

  În hol era, bineînţeles, întuneric beznă şi bineînţeles că nu puteam s-aprind nici o lumină. Trebuia să bag de seamă să nu răstorn nimic şi să nu fac nici un zgomot. Simţeam totuşi că sunt acasă. Vestibulul nostru are un miros ciudat, pe care nu-l întâlneşti nicăieri într-altă parte. Nu ştiu ce naiba e. Nu e nici conopidă, nici parfum – nu ştiu ce… —, dar te face să simţi că eşti acasă. Am vrut să-mi scot