Pe chipurile tuturor a trecut un zâmbet plin de nostalgie, stârnit nu doar de bucuria de a ne revedea, ci şi de amintirile fericite pe care ni le deştepta cuvântul ,,însurăţei“. Într-o vreme, când eram în ultima clasă de liceu, obişnuiam să ne ducem toți trei în pauzele de prânz, cu Mercedesul pe care i-1 dădea lui Tayfun bogatul său tată ca să vină la şcoală, o casă de randevu extrem de luxoasă, aflată pe colinele de la Emirgân, în conacul unui pașă de pe vremuri, culcându-ne de fiecare dată, cu aceleaşi fete frumoase şi simpatice. Cât despre fete, pe care le urcaserăm de câteva ori în maşină, spre a ne plimba cu ele, şi de care eram cu adevărat ataşați mânaţi de un sentimentalism intens, pe care doream să-l mascăm, acestea ne cereau cu mult mai puţin decât cămătarilor bătrâni şi negustorilor aghesmuiţi cu care se culcau seara. Proprietara casei de randevu, care era o fostă prostituată de lux, se purta întotdeauna cu mare eleganţă, de parcă ne-ar fi întâlnit la balul Înaltei societăţi, organizat la Clubul Mare din Büyükada. Ori de câte ori ne vedea însă invadând în pauza de prânz, holul în care fetele obişnuiau să-şi aştepte clienţii seara, gătite cu minijupă, trăgând din ţigară şi citind

Fotoromanul, noi fiind echipaţi în uniformă, cu sacou și cravată, izbucnea într-un hohot de râs cât se poate de sincer şi striga ,,fetelor, au venit însurăţeii de la şcoală !“. Am revenit la amintirile acelea pline de desfătare, ştiind că urmau să-l înveselească pe Mehmet. Le-am adus astfel aminte amândurora cum pierduserăm într-o zi prima oră de după-amiază pentru că dormiserăm prea mult la prânz după ce făcuserăm dragoste, în camera încinsă de soarele de primăvară care pătrundea printre lamelele jaluzelelor de la ferestre, cum îi spuseserăm

la ora următoare, intrând pe la jumătatea acesteia profesoarei de geografie - o doamnă în vârstă -, care ne întrebase „ce scuză aveţi ?“, „am învăţat la biologie, doamnă profesoară“ şi cum, după aceea, expresia ,,a învăţa la biologie ajunsese să însemne, când vorbeam între noi, ,,a merge la casa de randevu“. Ne-am adus aminte că fetele din fostul conac, pe faţada căruia scria ,,Semiluna. Hotel-restaurant‟ aveau porecle cu rezonanţă botanică, precum Floarea, Frunza, Dafina, Roza. Ne-am cufundat într-o sporovăială plăcută și gratuită legată de motivaţia acestor nume. Odată ne duseserăm la conac în timpul programului de seară; tocmai ne retrăseserăm cu fetele în camere, când îşi făcuse apariţia un bogătaş faimos, însoţit de partenerii lui de afaceri germani, aşa încât ni se bătuse la uşi, fuseserăm scoşi din camere și duşi în mare grabă jos, pentru ca fetele să danseze din buric pentru oaspeţii străini. Apoi, în chip de consolare, ni se permisese să ne aşezăm la o masă retrasă, în restaurant, şi să urmărim în tăcere evoluţia fetelor. Am vorbit cu nostalgie despre fetele noastre, care purtau veşminte strălucitoare, de dansatoare, împodobite din belşug cu paiete, şi care dansau nu atât pentru a-i fascina pe craii aceia scăpătați, plini de bani, cât pentru a ne fascina pe noi, şi despre nespusa fericire cu care le urmăream, ştiind, pe de o parte, că eram îndrăgostiți de ele şi simţind, pe de altă parte, că nu aveam să uităm niciodată ceea ce trăiam atunci. Când reveneam din America la Istanbul, în vacanțele de vară, Mehmet şi Tayfun voiau să-mi arate ciudăţeniile pe care le văzuseră prin stabilimentele acelea scumpe, care dobândeau mereu alt aspect, cu fiecare şef de poliţie proaspăt numit în oraş. Pe bulevardul Siraselviler exista, de pildă, un vechi bloc al grecilor, cu șapte etaje, în care fetele îşi primeau în fiecare zi admiratorii la un alt cat, înțesat cu aceleaşi tipuri de mobile şi oglinzi ca și celelalte, pentru că poliţia făcea descinderi zilnic, sigilând câte unul dintre etaje... Pe una dintre străzile dosnice din Nișantași exista o vilă ai cărei bodyguarzi îi goneau de la ușă pe vizitatorii şi curioşii despre care decideau că nu erau

suficient de avuţi. Şermin-de-Lux, pe care o văzusem intrând în hotel cu puţin timp în urmă, conducea, cu doisprezece ani în urmă, un Plymouth cu coadă model 62, făcea seară de seară câte un tur prin zona în care se aflau hotelul Parc, Piața Taksim și hotelul Divan, după care parca puţin şi aștepta să se ivească muşterii pentru cele două-trei fete foarte dichisite şi curate pe care le avea în maşină, iar dacă era solicitată telefonic făcea chiar „livrări la domiciliu“. Din cuvintele pline de nostalgie ale prietenilor mei rezulta că asemenea locuri şi asemenea fete le ofereau momente de fericire cu mult mai intense decât cele pe care li le puteau dărui fetele ,,oneste“, care tremurau ca varga de grija virginității și a „cinstei“ lor.

         N-am văzut-o pe Füsun la masa ei, dar nu plecase, pentru că părinții ei se aflau acolo. Am mai cerut un rachiu şi l-am întrebat pe Mehmet de noile case şi de ultimele noutăţi.

Tayfun mi-a spus, pe acelaşi ton ironic, că-mi putea oferi adresele a nenumărate case de randevu, noi şi de lux, pentru ca apoi, cuprins de mânie, să-mi furnizeze o listă cu deputaţi

vestiți care fuseseră surprinşi de descinderile poliţiei de moravuri, cu persoane cunoscute, căsătorite care, pentru a evita să-l privească în ochi, în sălile de aşteptare ale unei asemenea lupanare, prinseseră brusc să se uite pe fereastră precum şi cu politicieni candidati la postul de prim-ministru cu rang de generali, având în jur de şaptezeci de ani, despre care se anunţase că muriseră acasă, în braţele soțiilor lor deşi muriseră de inimă în braţele vreunei caucaziene de

douăzeci de ani, într-un pat cu vedere spre Bosfor aflat într-o astfel de casă de lux. Se auzea o muzică plăcută, domoală, nostalgică; am băgat de seamă că Mehmet nu voia să folosească limbajul necruţător şi îndârjit al lui Tayfun. I-am adus aminte că Nurcihan revenise în Turcia ca să se căsătorească şi am adăugat că, potrivit mărturisirii făcute lui Sibel, îl plăcea în