Toţi cunoşteau povestea lui Orsini. Patriot italian, se dusese în Anglia şi-l pusese pe armurierul Joseph Taylor să-i pregătească şase bombe (nişte sfere de fier simple cu un şurub care să le închidă) destinate să fie umplute cu fulminat de mercur, aşa încât să explodeze la impact. În seara de 14 ianuarie 1858, pe când Napoleon al III-lea se ducea la teatru ca să asiste la piesa Wilhelm Tell, Orsini şi alţi doi atentatori aruncaseră trei bombe asupra trăsurii: prima căzuse în faţa călăreţilor care o precedau, cea de-a doua rănise caii şi spărsese geamurile trăsurii, cea de-a treia sfârşise sub trăsură şi rănise un poliţist ce se aruncase să-i protejeze pe suverani. O sută cincizeci de răniţi, dintre care opt muriseră mai apoi, dar suveranii rămăseseră teferi.

Înainte de a urca pe eşafod, Orsini îi scrisese împăratului o scrisoare sfâşietoare, invitându-l să apere unitatea Italiei, iar mulţi spuneau că această scrisoare ar fi avut o oarecare influenţă asupra hotărârilor ulterioare ale lui Napoleon al III-lea.

— La început bombele ar fi trebuit să le fac eu, zicea Gaviali, cu un grup de prieteni ai mei, care, cu toată modestia, în materia de explozive sunt nişte magicieni. Pe urmă Orsini n-a avut încredere. Se ştie, străinii sunt întotdeauna mai ceva decât noi, şi-i căzuse cu tronc englezul ăla care, la rândul lui, era mort după fulminatul de mercur. Fulminatul de mercur îl puteai cumpăra la Londra din farmacie şi servea la făcut dagherotipuri. Dar şi aici în Franţa erau vândute „caramele chinezeşti”, cu hârtia impregnată cu fulminat, şi, trăgând de ea ca să despachetezi carameaua, aveai o frumoasă explozie — şi se porneau toţi pe râs, mai puţin victima. Problema, vezi, este că o bombă cu un exploziv detonat are eficacitate mică dacă nu explodează la contactul cu ţinta. Pe când o bombă cu pulbere neagră ar fi produs schije mari, metalice, aruncate la distanţă cu suficientă energie ca să-i lovească pe toţi cei care s-ar fi aflat pe o rază de 10 metri, o bombă cu fulminat, în schimb, se sfărâmă imediat în fragmente mici care-şi pierd rapid viteza. Te omoară numai dacă eşti acolo unde cade. Şi atunci, mai bine un glonte de pistol, care unde ajunge, ajunge.

— S-ar putea oricând încerca din nou, replicase Simonini. Pe urmă adăugase: — Cunosc oameni care ar fi interesaţi de serviciile unui grup de artificieri buni.

Naratorul nu ştie de ce Simonini lansase momeala aceea. Se gândea la ceva anume sau lansa momeli din vocaţie, din previziune, fiindcă nu se ştie niciodată? În orice caz, Gaviali reacţionase bine: — Păi să vorbim, zisese el. Îmi spui că ieşi repede şi aşa ar trebui să se-ntâmple şi cu mine. Vino şi caută-mă la Pere Laurette, în rue de la Huchette. Acolo ne întâlnim aproape în fiecare seară cu prietenii obişnuiţi şi e un loc în care jandarmii au renunţat să vină, mai întâi pentru că ar trebui să-i bage la închisoare pe toţi muşteriii şi-ar fi o muncă grea şi în al doilea rând pentru că-i un loc în care un jandarm intră, dar nu e sigur că mai iese.

— Frumos loc, spusese râzând Simonini, o să vin. Dar spune-mi, am aflat c-ar trebui să fie aici un anume Joly, care a scris nişte lucruri răuvoitoare despre împărat.

— E un idealist, spusese Gaviali, cuvintele nu ucid. Dar pesemne că-i un om de bine. Ţi-l prezint.

Joly era îmbrăcat cu haine curate încă, evident găsea mijloace să se bărbierească şi de obicei ieşea din sala cu soba, unde se ghemuia singuratic într-un colţ când intrau privilegiaţii cu coşuleţul cu merinde, ca să nu sufere la vederea norocului altora. Părea cam de aceeaşi vârstă ca şi Simonini, avea ochii aprinşi ai vizionarului, şi totuşi învăluţi în tristeţe, şi se arăta a fi un om cu multe contradicţii.

— Şedeţi lângă mine, îi zisese Simonini, şi acceptaţi ceva din coşuleţul ăsta, căci pentru mine-i chiar prea mult. Am înţeles eu că nu faceţi parte dintre ciurucurile astea.

Joly mulţumise tacit cu un surâs, acceptase bucuros o bucată de carne şi o felie de pâine, dar rămăsese la lucruri generale. Simonini zisese: — Din fericire, soră-mea n-a uitat de mine. Nu e bogată, dar mă îngrijeşte bine.

— Ferice de dumneata, zisese Joly, eu n-am pe nimeni...

Gheaţa se spărsese. Vorbiseră despre epopeea lui Garibaldi, pe care francezii o urmăriseră cu pasiune. Simonini pomenise de câteva încurcături ale lui, mai întâi cu guvernul piemontez şi apoi cu cel francez, şi iată-l în aşteptarea unui proces pentru conspiraţie împotriva statului. Joly spusese că el nici măcar nu se afla în puşcărie pentru conspiraţie, ci pentru pura plăcere de a flecări.

— A te închipui un element necesar în ordinea universului echivalează, pentru noi, oameni cu lecturi serioase, cu ceea ce e superstiţia pentru analfabeţi. Nu se schimbă lumea cu ideile. Persoanele cu puţine idei sunt mai puţin supuse erorii, se iau după ceea ce fac toţi şi nu deranjează pe nimeni, şi reuşesc, se îmbogăţesc, ajung la poziţii solide, deputaţi, oameni cu decoraţii, oameni de litere renumiţi, academicieni, jurnalişti. Poţi să mai fii nerod când îţi faci aşa de bine propriile afaceri? Prostul sunt eu, care am vrut să mă bat cu morile de vânt.

La a treia masă, Joly întârzia să ajungă la subiect, iar Simonini îl strânsese ceva mai mult, întrebându-l ce carte primejdioasă scrisese. Iar Joly se lungise vorbind despre dialogul său în infern şi, pe măsură ce-l rezuma, se indigna tot mai mult din pricina mişeliilor pe care le denunţase şi le comenta, le analiza şi mai şi decât o făcuse în cărţoiul lui.

— Pricepi? Să reuşeşti să realizezi despotismul datorită sufragiului universal! Mizerabilul a realizat o lovitură de stat autoritar adresându-se poporului bou! Ne pune-n gardă cu privire la cum va