Just, se gândea Simonini, Napoleon ăsta este omul vremurilor noastre şi a înţeles cum se poate ţine în frâu un popor care cu vreo şaptezeci de ani înainte s-a aprins la ideea că se putea tăia capul unui rege. Lagrange n-are decât să creadă că Joly a avut nişte inspiratori, dar e limpede că s-a mărginit să analizeze fapte care sunt sub ochii tuturor, încât să anticipeze mişcările dictatorului. Mai degrabă aş vrea să înţeleg care a fost cu adevărat modelul său.

Aşa că Simonini făcuse o aluzie voalată la Sue şi la scrisoarea părintelui Rodin, şi imediat Joly zâmbise, aproape roşind, şi spusese că da, ideea lui de a zugrăvi proiectele nefaste ale lui Napoleon se născuse din modul în care le descrisese Sue, doar că i se păruse mai de folos să facă să decurgă inspiraţia iezuită din machiavelismul clasic.

— Când am citit paginile acelea ale lui Sue, mi-am spus că găsisem cheia ca să scriu o carte care ar fi zguduit ţara asta. Ce nebunie, cărţile se rechiziţionează, se ard, şi e ca şi cum n-ai fi făcut nimic. Şi nu mă gândeam că Sue, din pricină că spusese şi mai puţin, fusese constrâns la exil.

Simonini se simţea parcă deposedat de un lucru al său. E drept că şi el copiase discuţia despre iezuiţi după Sue, dar nimeni nu ştia şi-şi rezerva să mai folosească şi cu alte scopuri schema lui de complot. Şi iată că Joly i-o sustrăgea, făcând-o, ca să spunem aşa, de domeniu public.

Apoi se calmase. Cartea lui Joly fusese sechestrată, iar el poseda una dintre puţinele copii aflate încă în circulaţie. Joly avea să stea câţiva ani în închisoare, iar Simonini avea să copieze în întregime textul lui, atribuindu-i, poate, complotul lui Cavour, sau cancelariei prusace, nimeni n-avea să-şi dea seama, nici măcar Lagrange, care, cel mult, avea să recunoască în noul document ceva credibil. Serviciile secrete ale fiecărei ţări cred numai ce au auzit spunându-se în altă parte şi ar respinge ca incredibilă orice ştire cu totul inedită. Deci, calm, el se afla în situaţia liniştită de a şti ceea ce spusese Joly, fără ca nimeni altcineva s-o ştie. Afară de acel Lacroix pe care îl pomenise Lagrange, singurul care avusese curajul să citească întregul Dialog. De aceea, ajungea să-l elimine pe Lacroix şi gata.

Între timp putea ieşi de la Saint-Pelagie, sperând să nu-l mai revadă pe Joly nici măcar când ar fi ieşit şi el. Îl salutase cu cordialitate frăţească, celălalt era mişcat şi adăugase: — Poate că-mi poţi face un serviciu. Am un prieten, un anume Guedon, poate că nici nu ştie unde sunt, dar ar putea să-mi trimită din când în când câte un coş cu ceva omenesc de mâncare. Fierturile astea groaznice îmi dau arsuri la stomac şi dizenterie.

Îi spusese că-l putea găsi pe acest Guedon într-o librărie din rue de Beaune, cea a lui mademoiselle Beuque, unde se adunau fourieriştii. Din câte ştia Simonini, fourieriştii erau un fel de socialişti care aspirau la o reformă generală a neamului omenesc, dar nu vorbeau despre revoluţie şi de aceea erau dispreţuiţi atât de comunişti, cât şi de conservatori. Dar, după cât se pare, librăria lui mademoiselle Beuque devenise un porto franco pentru toţi republicanii care se opuneau imperiului şi acolo se puteau întâlni în linişte, deoarece poliţia credea că fourieriştii nu puteau să facă rău nici unei muşte.

Imediat ce părăsise închisoarea, Simonini se grăbise să-şi facă raportul către Lagrange. Nu avea niciun interes să-l atace pe Joly, în fond acel Don Quijote aproape că-i stârnea mila. Spusese:

— Domnule de Lagrange, omul nostru e pur şi simplu un naiv care a sperat într-un moment de notorietate şi s-a pus de-a curmezişul. Am avut impresia că nici măcar nu s-ar fi gândit să-şi scrie cartea dacă n-ar fi fost împins de careva din cercurile domniilor voastre. Şi, mă doare s-o spun, sursa lui este chiar acel Lacroix care, după dumneata, ar fi citit cartea ca să v-o rezume, dar probabil că o citise, ca să zic aşa, înainte de a fi scrisă. Pesemne că s-o fi ocupat el însuşi s-o vadă tipărită la Bruxelles. De ce, nu mă întrebaţi.

— Din mandatul vreunui serviciu străin, poate al prusacilor, ca să creeze dezordine în Franţa. Nu mă miră.

— Un agent prusac într-o instituţie ca a dumneavoastră? Mi se pare incredibil.

— Stieber, şeful spionajului prusac, a primit nouă milioane de taleri ca să acopere teritoriul francez cu spioni. Se zvoneşte că ar fi trimis în Franţa cinci mii de ţărani prusaci şi nouă mii de servitoare ca să aibă agenţi în cafenele, în restaurante, în hoteluri şi în familiile marii burghezii. Fals. Spionii sunt în cea mai mică parte prusaci şi nici măcar alsacieni, pe care i-ai recunoaşte măcar după accent, sunt francezi get-beget care o fac pentru bani.

— Şi nu reuşiţi să-i identificaţi pe trădătorii ăştia?

— Nu ne convine, altfel şi ei i-ar aresta pe ai noştri. Spionii nu se neutralizează ucigându-i, ci pasându-le ştiri false. Iar pentru a face asta ne sunt de folos cei care fac joc dublu. Acestea fiind zise, ştirea pe care mi-o dai despre acest Lacroix mi se pare nouă. Doamne sfinte, în ce lume trăim, nu te mai poţi încrede în nimeni... Trebuie să ne eliberăm repede de el.

— Dar dacă-l trimiteţi într-un proces, nici el, nici Joly nu vor recunoaşte nimic.

— O persoană care a lucrat pentru noi nu va trebui să compară niciodată într-o sală de tribunal, iar asta, scuză-mă că enunţ un principiu general, ar fi şi va fi valabil şi pentru dumneata. Lacroix va fi victima unui accident. Văduva o să aibă o pensie pe măsură.

Simonini nu vorbise despre Guedon şi despre librăria din rue de Beaune. Aştepta să vadă ce avantaj putea să aibă din frecventarea ei. Şi apoi, cele câteva zile petrecute la Sainte-Pelagie îl epuizaseră.

Ceruse să fie dus cât mai repede la Laperouse, pe cheiul Grands-Augustins, şi nu la parter, unde se serveau stridii şi entrecotes ca odinioară, ci la primul etaj, într-unui din aşa-zisele cabinets particuliers, unde