Şi la dracu' cu toţi codoşii, idealişti sau asasini, cum or fi fost ei, şi cu ciorbele lor. Închisorile de-aia-s făcute, ca să îngăduie oamenilor aleşi să se ducă fără riscuri la restaurante.

Aici amintirile lui Simonini, ca în alte cazuri de felul acesta, se încâlcesc, iar jurnalul conţine rânduri fără legătură între ele. Naratorul nu poate decât să adune şi să păstreze intervenţii ale abatelui Dalla Piccola. Cuplul lucrează în regim deplin şi în perfectă înţelegere.

Sintetizând, Simonini îşi dădea seama că pentru a creşte în ochii serviciilor imperiale trebuia să-i dea lui Lagrange ceva în plus. Ce anume îl face cu adevărat credibil pe un informator al poliţiei? Descoperirea unui complot. Trebuia aşadar să organizeze un complot pentru a-l putea denunţa.

Ideea i-o dăduse Gaviali. Se informase la Sainte-Pelagie şi aflase când avea să iasă. Şi-şi amintea unde ar fi putut să-l găsească, rue de la Huchette, la cabaretul lui Pere Laurette.

Către capătul străzii, pătrundeai într-o casă a cărei intrare era ca o crăpătură — pe de altă parte, nu mai îngustă decât acea rue du Chat qui Peche, care se deschidea chiar în rue de la Huchette, aşa de strâmtă, încât nu se-nţelegea de ce or mai fi deschis-o, dat fiind că prin ea trebuia intri pieziş. După scară, parcurgeai nişte coridoare cu dalele din care transpirau un fel de lacrimi unsuroase şi cu uşi atât de scunde, încât nu pricepeai cum de se putea intra în încăperile respective. La al doilea etaj se deschidea o uşă mai acătării, prin care se intra într-un loc larg, obţinut probabil prin desfiinţarea a cel puţin trei sau patru apartamente de altădată, iar acela era salonul sau sala sau cabaretul lui Pere Laurette, care de fapt nu ştia nimeni cine este, pentru că murise probabil cu ani în urmă.

De jur împrejur, mese la care se înghesuiau fumători de pipă şi jucători de cărţi, fete cu riduri precoce, cu tenul palid, ca nişte păpuşi pentru copii săraci, care căutau doar să identifice clienţi ce nu-şi terminaseră paharele şi implore un strop.

În seara când Simonini pusese piciorul acolo, era agitaţie: un oarecare din cartier înfipsese cuţitul în altul şi părea că mirosul sângelui îi făcuse pe toţi nervoşi. La un moment dat, un nebun cu un cuţit de cizmărie o rănise pe una dintre fete, o târâse pe jos pe patroana care intervenise, începuse să dea nebuneşte în cei ce încercau să-l oprească şi fusese dovedit doar de un chelner care-i spărsese o carafă în cap. După care toţi se întorseseră la ceea ce făceau şi înainte, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Acolo Simonini îl găsise pe Gaviali, la o masă cu nişte ciraci care păreau să-i împărtăşească ideile regicide, aproape toţi exilaţi politici italieni şi aproape toţi experţi în explozibili sau obsedaţi de tema asta. Când cei de la masă atinseseră un nivel rezonabil de beţie, începeau să diserteze despre erorile marilor atentatori din trecut: maşinăria infernală cu care Cadoudal încercase să-l asasineze pe Napoleon, pe atunci prim consul, era un amestec de silitră şi de marafeturi care probabil putea să meargă pe ulicioarele alea înguste ale vechii capitale, dar în ziua de azi ar fi fost cu totul ineficientă (şi, cinstit, tot aşa fusese şi atunci). Fieschi ca să-l asasineze pe Ludovic Filip, fabricase un dispozitiv făcut din optsprezece ţevi care trăgeau simultan şi omorâse optsprezece persoane, dar pe rege nu.

— Problema, zicea Gaviali, e compoziţia explozibilului. De pildă, cloratul de potasiu: pui să clocotească nişte clor gazos într-o soluţie caldă şi concentrată de potasiu şi obţii clorura de potasiu; se gândiseră să-l amestece cu sulf şi carbon ca să obţină un praf de puşcă, dar ca unic rezultat atelierul pe care-l înjghebaseră ca s-o producă a sărit în aer. S-au gândit s-o folosească măcar pentru chibrituri, dar trebuia să înmoi o măciulie cu clorat şi sulf în acid sulfuric. O comoditate, ce să zic. Până ce nemţii, acum vreo treizeci şi ceva de ani, au inventat chibriturile cu fosfor, care se aprind prin frecare.

— Ca să nu mai vorbim, zicea altul, de acidul picric. Îşi dăduseră seama că exploda când îl încălzeai în prezenţa cloratului de potasiu şi începuseră să facă o serie de pulberi, una mai explozivă decât alta. Au murit nişte experimentatori, iar ideea a fost abandonată. Ar merge mai bine cu nitroceluloza.

— Ţi-nchipui.

— Ar trebui să le dăm ascultare vechilor alchimişti. Descoperiseră că un amestec de acid nitric şi de ulei de pin după puţin timp ia foc spontan. E suta de ani de când s-a descoperit că dacă la acidul nitric se adaugă acid sulfuric, care absoarbe apa, aprinderea se produce aproape întotdeauna.

— Eu aş lua mult mai în serios xiloidina. Combini acid nitric cu amidon sau cu fibre de lemn...

— Pare că tu abia ai citit romanul lui Verne ăla, care se serveşte de xiloidină ca să trimită ca din puşcă un vehicul aerian către Lună. Azi mai degrabă se vorbeşte de nitrobenzol şi de nitronaftalină. Sau, dacă tratezi hârtie şi carton cu acid nitric, obţii nitramidina, asemănătoare cu xiloidina.

— Sunt toate nişte produse instabile. La o adică, azi se ia în serios vata inflamabilă, iar în funcţie de greutate, forţa ei explozivă e de şase ori mai mare decât aceea a pulberii negre.

— Dar randamentul ei e inconstant.

Şi aşa îi dădeau înainte ceasuri în şir, revenind mereu la virtuţile bunei şi cinstitei pulberi negre, iar lui Simonini i se părea că s-a întors la conversaţiile siciliene cu Ninuzzo.

Fusese uşor, după ce oferise câteva stacane de vin, să aţâţe ura congregaţiei aceleia contra lui Napoleon al III-lea, care probabil s-ar fi opus invadării savoiarde a Romei, acum iminentă. Cauza unităţii Italiei cerea moartea dictatorului. Cu toate că Simonini credea că beţivanilor ălora le păsa de unitatea Italiei doar într-o anumită măsură, iar în rest erau