— Atentatul lui Orsini, explica Simonini, n-a dat greş pentru că n-a izbutit el să-l ducă la capăt, ci pentru că bombele erau prost făcute. Acum noi avem oameni dispuşi să rişte ghilotina ca să arunce bombele la momentul potrivit, dar încă mai avem idei imprecise despre tipul de exploziv care trebuie folosit, iar convorbirile pe care le-am avut cu prietenul Gaviali m-au convins că grupul nostru ne-ar putea fi util.

— Dar la cine te referi dumneata când spui „noi”? întrebase unul dintre patrioţi.

Simonini lăsase impresia că ezită, apoi se folosise de toate îndrituirile ce reuşiseră ca să câştige încrederea studenţilor torinezi: el reprezenta Târgul Superior, înaltul Pact, Conducerea Carbonară, era unul dintre locotenenţii fantomaticului Nubius, nu trebuiau să-l întrebe mai mult, deoarece structura organizaţiei carbonare era astfel concepută încât oricine îl cunoştea numai pe superiorul său nemijlocit şi nu putea afla altceva despre piramida ierarhică al cărei supus era. Problema era că noi bombe de o eficacitate indiscutabilă nu puteau fi produse cât ai clipi, se cereau experimente peste experimente şi studii aproape ca de alchimist, amestecând substanţele potrivite şi încercări în câmp deschis. El putea să ofere un local liniştit, chiar în rue de la Huchette, şi toţi banii necesari pentru cheltuieli. Atunci când bombele ar fi fost gata, grupul nu mai trebuia să se ocupe de atentat, însă în local ar fi trebuit să pună dinainte nişte mici manifeste care anunţau moartea împăratului şi explicau scopurile atentatorilor. Odată ucis Napoleon, grupul trebuia să aibă grijă să facă să circule manifestele în diferite locuri din oraş şi să le depună pe unele la porţile de la intrare ale marilor ziare.

— Nu ar trebui să fiţi deranjaţi, pentru că în sferele înalte este cineva care ar vedea atentatul cu ochi buni. Un om de-al nostru de pe lângă prefectură, se numeşte Lacroix. Dar nu sunt sigur că e cu totul devotat, de aceea nu căutaţi să aveţi contacte cu el, dacă ar şti cine sunteţi ar fi în stare să vă denunţe, numai ca să obţină o promovare. Ştiţi cum sunt agenţii ăştia dubli...

Pactul fusese acceptat cu entuziasm, lui Gaviali îi străluceau ochii. Simonini dăduse cheile localului şi o sumă consistentă pentru primele achiziţii. La câteva zile după aceea se dusese să-i viziteze pe conjuraţi, i se păruse că experimentele ajunseseră la un nivel bun, luase cu el câteva sute de manifeste imprimate de un tipograf îndatoritor, lăsase o altă sumă pentru cheltuieli, zisese „Trăiască Italia unită!” sau „Roma sau moartea!” şi plecase.

Dar în seara aceea, pe când trecea pe rue Saint-Severin, care la ora aceea era pustie, avusese impresia că aude paşi care-l urmăreau, numai că, imediat ce se oprea el, înceta şi tropăitul. Îşi grăbise mersul, dar zgomotul devenise tot mai apropiat, până ce îi fusese limpede că cineva nu doar îl urmărea, ci voia să-l prindă. Şi într-adevăr, deodată auzise un gâfâit în spatele lui, apoi fusese înşfăcat cu violenţă şi aruncat în impasse de la Salembriere, care (şi mai strâmtă decât rue du Chat qui Peche) se deschidea chiar în colţul acela, de parcă urmăritorul său cunoştea bine locurile şi alesese momentul şi ungherul potrivit. Strivit de zid, Simonini văzuse doar lucirea unei lame de cuţit care aproape îi atingea faţa. Nu izbutea în bezna aceea să vadă chipul atacatorului, dar înţelesese auzind vocea aceea care, cu accent sicilian, îi şuiera: — Şase ani mi-au trebuit ca să-ţi dau de urmă, tăticule, dar am reuşit!

Era vocea meşterului Ninuzzo, pe care Simonini era convins că-l lăsase, cu două lovituri de pumnal, mort la pulberăria din Bagheria.

— Sunt viu pentru că un suflet milos a trecut prin părţile alea după matale şi mi-a dat ajutor. Trei luni am stat între viaţă şi moarte şi pe burtă am o urmă de tăietură care ţine de la un şold la celălalt... Dar abia ridicat din pat, mi-am început căutările. Cine a văzut un călugăr aşa şi aşa... În fine, careva la Palermo îl văzuse vorbind la cafenea cu notarul Musumeci şi avusese impresia că semăna mult cu un garibaldist piemontez, prieten al colonelului Nievo... Am aflat curând că acel Nievo dispăruse-n mare, de parcă nava lui s-ar fi topit în fum, iar eu ştiam bine cum şi de ce se topise şi prin mâna cui. De la Nievo era uşor să ajung până la armata piemonteză şi de-acolo la Torino, iar în oraşul ăla foarte friguros am petrecut un an întrebând lumea. Până la urmă am aflat că pe garibaldistul ăla îl chema Simonini, avea un birou de notar, dar îl cedase, făcându-se nevăzut împreună cu cumpărătorul care se ducea la Paris. Tot fără un ban şi nu mă întreba cum am făcut, am venit Ia Paris, doar că nu ştiam ce oraş mare este. A trebuit să umblu o grămadă ca să-ţi dau de urmă. Şi mi-am dus zilele bântuind pe străzi ca astea şi punând un cuţit la gâtul câte unui domn bine îmbrăcat care greşise strada. Unul pe zi, mi-a ajuns ca să trăiesc. Şi tot prin părţile astea mă învârteam. Mi-nchipuiam că unul ca matale nu casele cumsecade le frecventa, ci tapis francs, cum li se zice pe-aici... Ar fi trebuit să-ţi laşi o barbă frumoasă, neagră, dacă nu voiai să fii recunoscut cu uşurinţă...

Tocmai de la momentul acela înainte, Simonini adoptase ţinuta de burghez bărbos, dar în clipa aceea trebuia să admită că făcuse prea puţin ca să-şi piardă urma.

— La urma urmei, încheia acum Ninuzzo, nu trebuie să-ţi spun toată povestea mea, mi-ajunge să-ţi fac la burtă aceeaşi tăietură pe care mi-ai făcut-o mie, dar făcând treaba mai serios. Pe-aici noaptea nu trece nimeni, ca pe la pulberăria din Bagheria.

Se înălţase un ciob de lună şi acum Simonini vedea nasul turtit al lui Ninuzzo si ochii care-i străluceau de răutate.

— Ninuzzo, avusese el prezenţa de spirit să spună, nu ştii că dac-am făcut ceea ce-am făcut este pentru că ascultam