administrator în timpul absenţei sale de la teatru şi schimbarea izbitoare ce se putea observa în inflexiunile glasului său, devenit surd şi aspru, precum şi expresia laşă şi hoţească a ochilor, putem spune fără şovăire că Ivan Savelievici Varionuha era de nerecunoscut.

Îl mai neliniştea ceva la culme pe directorul financiar, dar ce anume nu-şi putea da seama, oricît îşi încorda creierul în-fierbîntat şi oricît îl fixa pe Varionuha cu privirea. Un lucru putea să afirme: în această contopire a administratorului cu bine cunoscutul fotoliu era ceva nemaivăzut, cu totul nefiresc.

— Apoi i-au venit de hac; pînă la urmă l-au îmbarcat în maşină, bubuia Varionuha, privind de după ziar şi acope-rindu-şi cu palma vînătaia.

Deodată, Rimski întinse mîna parcă maşinal şi, bătînd în acelaşi timp darabana cu degetele pe masă, apăsă soneria electrică şi înmărmuri. În clădirea pustie ar fi trebuit să se audă un sunet ascuţit. Dar sunetul nu urmă, şi butonul se lăsă mort în tăblia mesei. Butonul era mort, soneria, defectă.

Şiretlicul directorului financiar nu-i scăpă lui Varionuha, care, încruntîndu-se, îl întrebă cu sclipiri răutăcioase în ochi:

— De ce suni?

— Fără să vreau, răspunse surd Rimski, trăgîndu-şi mîna înapoi şi, la rîndul său, întrebă cu glas şovăitor: Ce ai păţit la obraz?

— În automobil m-am lovit de clanţa portierei, îi răspunse Varionuha, ocolindu-i privirea.

„Minte!” exclamă în gînd directorul şi, în aceeaşi clipă, rămase cu ochii rotunjiţi de spaimă, nişte ochi de nebun, pironiţi asupra spetezei fotoliului.

În spatele fotoliului, pe podea, se încrucişau două umbre, una mai deasă şi mai întunecată, cealaltă slabă, cenuşie. Pe podea se profila clar umbra spetezei fotoliului şi a picioarelor lui ascuţite, dar deasupra spetezei de pe podea lipsea umbra capului lui Varionuha, aşa cum sub picioarele fotoliului nu se aşternea nici umbra picioarelor sale.

„Nu aruncă umbră!” strigă disperat în gînd Rimski, înce-pînd să tremure ca varga.

Varionuha se uită hoţeşte în jur, urmărind privirea dementă a lui Rimski ţintită în spatele fotoliului, şi-şi dădu seama că este descoperit. Se ridică (ceea ce făcu şi directorul financiar) şi se dădu înapoi cu un pas, strîngînd în mîini servieta.

— Ai priceput, afurisitule! Totdeauna ai fost isteţ, rosti Varionuha, hlizindu-se cu furie drept în faţa directorului, apoi sări deodată de la fotoliu spre uşă şi trase în jos siguranţa la yale.

Directorul aruncă în jurul său o privire deznădăjduită, re-trăgîndu-se spre fereastra dinspre grădină şi, în fereastra asta scăldată în lumina lunii, văzu, lipit de geam, chipul unei fete goale şi braţul ei gol, pe care-l strecurase prin oberliht, strădu-indu-se să deschidă zăvorul de jos. Pe cel de sus îl deschisese.

Lui Rimski i se păru că lampa de pe masa lui de lucru se stinge şi că masa se apleacă. Se simţi scăldat parcă într-un val de gheaţă, dar, din fericire, cu o sforţare a voinţei, rămase în picioare. Nu mai avu puterea să strige, însă izbuti să şoptească:

— Ajutor...

În timp ce păzea uşa, Varionuha sărea în sus, rămînînd îndelung în văzduh şi legănîndu-se. Îşi agita degetele încîrligate ale mîinilor în dreptul ochilor lui Rimski, plescăia din buze, şuiera şi făcea cu ochiul tipesei de la fereastră.

lîpesa începu să se grăbească, îşi băgă capul roşcovan prin oberliht, îşi întinse cît putu mîna zgîriind cu unghiile încu-ietoarea şi zgîlţîind rama ferestrei. Mîna i se tot lungea, ca şi cînd ar fi fost de cauciuc, colorîndu-se într-un verde cadaveric, în cele din urmă, degetele verzi ale moartei apucară capul încuietorii, îl întoarseră, şi rama începu să se deschidă. Rimski scoase un ţipăt slab şi se sprijini de perete, ţinîndu-şi dinainte servieta în chip de scut. Îşi dădea seama că-i sunase ceasul.

Fereastra se deschise larg, dar în loc să intre răcoarea nopţii şi parfumul teilor înfloriţi, în casă năvăli o duhoare de pivniţă. Moarta păşi pe prichiciul ferestrei, şi Rimski zări desluşit pe pieptul ei semnele putrefacţiei.

În momentul acesta, dinspre grădină, din clădirea joasă, aflată în spatele tirului, unde erau ţinute păsările necesare pentru program, răsună pe neaşteptate un cîntec radios de cocoş. Cocoşul dresat, gălăgios, trîmbiţa vestea că dinspre soare-răsare zorile se apropie grăbite de Moscova.

Chipul roşcovanei se schimonosi de o furie turbată, o înjurătură gîtuită îi izbucni din gîtlej, iar Varionuha ţipa strident şi se prăvăli din văzduh, pe podea, lîngă uşă.

Urmă un al doilea „cucurigu”, juna clănţăni din dinţi, părul roşcat i se ridică măciucă-n cap. La al treilea cîntat, făcu stînga-mprejur şi-şi luă zborul. Săltîndu-se în sus, întins orizontal în aer, aidoma unui cupidon în zbor, Varionuha trecu pe deasupra mesei şi, plutind alene, ieşi în urma moartei pe fereastră.

Un bătrîn cu părul alb ca neaua, care nu demult fusese Rimski, se apropie în fugă de uşă, ridică siguranţa de la yale şi o luă la goană pe coridorul întunecos. Ajuns în dreptul scării, gerrtînd de groază, găsi pe dibuite comutatorul şi-şi lumină drumul. Pe scară, bătrînul, care se clătina şi tremura ca varga, se poticni, avînd impresia că-i căzuse Varionuha în cap. Ajuns la parter, Rimski îl văzu pe portarul de serviciu adormit pe un scaun, lîngă casă, în vestibul. Se strecură pe lîngă el în vîrful picioarelor şi se furişă pînă la intrarea principală.

Afară, în stradă, se simţi oarecum mai uşurat. Îşi reveni într-atît, încît, apucîndu-se cu mîinile de cap, îşi dădu seama că-şi uitase pălăria în cabinet.

Se înţelege de la sine că nu s-a mai întors s-o ia, ci, gîfîind, trecu repede strada largă pînă la celălalt colţ, unde se afla un cinematograf, în dreptul căruia clipea o luminiţă palidă, roşiatică. In cîteva clipe Rimski fu lîngă cinematograf şi reuşi să pună mîna pe un taxi.

— La rapidul de Leningrad. Ai un bacşiş gras, spuse el gîfîind şi ţinîndu-se cu mîna de piept.

— Mă retrag la garaj, răspunse cu ură şoferul, întorcîndu-i spatele.

Atunci Rimski deschise servieta, scoase din ea cincizeci de ruble şi le întinse prin geamul deschis şoferului.

Peste cîteva clipe, maşina zbura ca vîntul, zdrăngănind pe strada Sadovaia. Pasagerul se zgîlţîia în fundul maşinii şi, în ciobul de oglindă ce atîrna în faţa şoferului, Rimski vedea ba ochii radioşi ai acestuia, ba pe ai săi, de nebun.

în dreptul gării, Rimski sări jos din taxi şi