nişte ţestoase cenuşii ce se târau pe vârful colinei. O ţestoasă. Încă una. Şi încă una. În câteva secunde, a văzut apărând pe movilă un pluton de soldaţi germani, cu căşti de metal turtite ca nişte carapace.

— Dort drüben!30

30. Într-acolo! (în germ., în orig.).

Un militar a făcut semn spre avion. Ceilalţi au ridicat armele.

Ţinându-şi strâns umărul, Ollie a început să numere. Unu, doi, trei, patru, cinci.

Pe vârful colinei a apărut încă un soldat, înarmat cu mitralieră.

Şase. Afurisiţii. Ollie a văzut cum soldaţii se răspândesc pe două flancuri. L-a auzit pe Boar cum trage piedica armei.

— Aşteaptă! a şoptit Ollie.

Cu armele ridicate, soldaţii s-au târât încet spre avion. Ochi aţintiţi prin luneta puştii.

Scârţâitul cizmelor nemţeşti era tot mai aproape. Aşezarea pe flancuri a plutonului însemna că ei doi erau prinşi acum la mijloc. Ollie regreta ideea lui de a se ascunde pe ogor. Fiecare fibră din corp era gata să o ia la fugă.

Soldatul cu mitralieră, care ţinea arma pe umăr de cureaua de piele ca pe o chitară, a trecut la câţiva metri de ei şi s-a oprit.

Şi-a ţinut răsuflarea. Îşi simţea plămânii umflaţi, ca nişte baloane gata să pocnească.

Soldatul, un bărbat blond cu pielea albă, cam de-o seamă cu el, a pus degetul pe trăgaci. Le-a făcut semn din cap camarazilor şi soldaţii s-au dus înainte, cu ochii pe avion.

Instinctul lui Ollie fusese salvator. Fiind atenţi doar la avionul care ardea mocnit, soldaţii au trecut pe lângă ei, fără să bage prea mult în seamă snopii de paie ciudaţi aflaţi în mijlocul nenumăratelor grămezi putrezite de pe câmp.

Ollie a răsuflat uşurat, apoi a tras adânc aer în piept.

Când cele două şiruri de soldaţi au ajuns la avion, cel cu mitraliera a tras în fuzelaj, iscând o ploaie de scântei. A golit apoi încărcătorul de gloanţe asupra carlingii.

Cu un gest spasmodic, Ollie a apucat o mână de paie, simţindu-se cu totul neajutorat la gândul că avionul era ciuruit de la cap la coadă. Îmi pare rău, Susan...

Trei soldaţi s-au strecurat înăuntrul avionului, pe când ceilalţi îi cercetau aripile, ca nişte vânători care se asigurau că prada lor nu mai mişca. După câteva minute, soldaţii au ieşit afară. Mitraliorul a ridicat un deget, apoi a făcut semn spre pădure.

Ollie i-a pândit pe soldaţi până când au dispărut printre copaci. Când n-a mai auzit zgomotul vreascurilor rupte sub bocanci, a ţâşnit de sub grămada de paie şi a pornit spre avion, mai mult ţopăind într-un picior.

— Mă întorc repede.

— Vino înapoi! a spus Boar, încercând să-l prindă de picior, dar fără succes.

Ajuns la avion, s-a strecurat cu greu înăuntru, în mirosul de benzină şi sânge. Raftul pe care o aşezase pe Ducesa era lovit ca o tavă de copt bătută cu ciocanul. A dat la o parte bucăţile din fuzelaj căzute pe podea. Ducesa nu era nicăieri. La coada avionului, după trupul mitraliorului, a zărit lucind ceva verde. A auzit zgomotul surd al unor aripi zbătându-se. L-a inundat un val de uşurare, care a dispărut apoi la fel de repede. Soldaţii urmau să se întoarcă. N-avea timp de pierdut. Şi-a făcut drum până la ea, încercând din răsputeri să nu îl atingă pe mitralior, dar nu a avut încotro şi a trebuit să-i dea la o parte picioarele reci şi ţepene pentru a ajunge în spatele avionului. Cu mâna întinsă cât a putut de mult, a smuls cuşca şi a ieşit în fugă din avion, fără să se mai uite în ce stare era Ducesa.

A mers şchiopătând prin câmp, cu sudoarea curgându-i pe spate. Umărul îi zvâcnea. Ducesa fâlfâia din aripi. Sârma cuştii îi intrase în carne. S-a forţat să alerge cu amândouă picioarele, cu glezna care îl săgeta de durere. Când a ajuns în ascunzătoare, Boar s-a ridicat din mijlocul paielor.

— Sper că ai luat o armă de-acolo, a şoptit Boar.

Ducesa a uguit.

— Şşşş, a făcut Ollie, acoperind cuşca cu braţele.

— Mare prost mai eşti! a spus Boar.

Ollie se aştepta ca în secunda următoare să audă zgomotul pistolului descărcat de Boar în pieptul său; în schimb, a răzbătut zgomotul unor maşini care se apropiau. Fără să mai scoată vreun cuvânt, s-au furişat de acolo: Ollie şchiopătând, cu Ducesa în braţe, şi Boar îndreptând pistolul în faţă orbeşte.

Au pornit peste colină. S-au ţinut departe de drum, urmând firul unui pârâu care curgea departe de câmpuri. Susurul apei peste pietre le acoperea plescăitul bocancilor. Cât timp au mers prin apa rece care le ajungea până la pulpă, glezna lui Ollie a amorţit, înlesnindu-i paşii. A desfăcut până la brâu fermoarul jachetei, folosind-o ca sprijin pentru braţul pe care l-a vârât la piept, şi a grăbit pasul.

Şi-au continuat marşul prin apă mult după lăsarea serii, la lumina lunii, care le arăta drumul. Nu au vorbit. Nu s-au oprit. Urmând cursul apei, au pătruns şi mai adânc pe teritoriul francez.

S-au oprit abia când au auzit deasupra capului zumzetul unor avioane germane. Mai mult ca sigur, naziştii erau în drum spre Londra. Să o bombardeze. Motoarele huruiau mai tare. Tot mai agresiv, ca răgetul unor lei de fier. Poate că în lipsa vreunei riposte antiaeriene, Luftwaffe părea mai puternică, ori poate că era liniştea ţinutului francez aflat sub ocupaţia germană. Oricum, Ollie simţea că Hitler era de neoprit.

S-a uitat la cuşca din mâinile sale. Penele de un verde fluorescent ale Ducesei luceau în lumina lunii. Porumbiţa şi-a ridicat căpşorul spre cer şi a clipit de câteva ori. Ollie a luat-o sub braţ şi a pornit din nou prin apă.

Au mers de-a lungul pârâului vreo două ore, peste bolovani şi prin gropi pline de mâl,