Dacă a fost posibil să apară stele cu materie la temperaturi de milioane de grade Celsius, imensele galaxii şi minunea de a gândi la toate acestea, de ce n-ar fi fost în puterea "Creaţiei" şi o existenţă infinită a lucrurilor în timp? Ar fi însemnat să existe un univers îngheţat, fără evoluţie, fără mişcare – se va spune. De acord, dar lumea nu este doar rezultatul mişcării, ci şi al unor legităţi care conduc la finalităţi precise. Să luăm exemplul lumii vii. Fie-care specie are o durată diferită de viaţă, dar totdeauna circumscrisă anumitor limite. Dacă numai simpla mişcare a aranjamentelor atomice ar fi cauza lor, atunci ce i-ar determina pe aceşti atomi să se organizeze şi să se dezorganizeze în limite de timp aşa de diferite? Sigur, programul genetic este cel care determină limitele vieţii unei specii. Dar pe acesta cine îl impune? De ce, spre exemplu, o broască ţestoasă este programată să trăiască mai mult decât un om?

  Alte nedumeriri. Pentru ca unui fenomen să i se fixeze un algoritm de viaţă – un început, o dezvoltare până îşi atinge optimul său funcţional, sau apogeul, urmat de involuţie şi sfârşit – este de presupus că "programatorul" ştia dinainte care este limita acestui apogeu, singurul ce pare să-l intereseze. Judecat după aparenţă, lumea există doar ca să ajungă aici. E un sens în asta? Ceea ce persistă este doar ideea de lume, formele sale dispar. Cui serveşte această eternă reluare? Evident, aici ştiinţa tace. "Pentru a îmbogăţi informaţia din planul spiritual sau câmpul universal de informaţie", sună ca un răspuns cu rezonanţe ezoterice, exprimat în limbaj modern. Pascal spunea că spiritul are nevoie de carne şi de timp pentru a se perfecta pe sine.

  Perfectarea. Acumularea de energie pozitivă, care se poate obţine numai printr-o conduită de viaţă orientată spre acte pozitive înseamnă perfectare.

  Viaţa ar reprezenta singura stare de existenţă a materiei aptă să traverseze toate nivelurile de ordonare ale Universului. Reluarea sa ar fi dictată de timpul necesar acumulării energiei capabile de pro-pulsarea în regiunile înalte ale universului spiritual simbolizat prin lumină.

  Chiar dacă am admite acest punct de vedere venit din alte orizonturi spirituale, rămân încă întrebări fără răspuns. De vreme ce rezultatul experienţei este deja cunoscut într-un alt plan, ce rost are atunci experienţa? Să fie cumva întocmai ca pregătirea elevilor pentru un examen al cărui scop îl constituie doar instruirea, spiritualizarea? Ar putea fi un răspuns.

  Moartea – o renaştere. Orice Naştere cheamă o Moarte şi orice Moarte cheamă o Naştere, ne spune Edgar Morin (L'Homme et la Mort, Ed. Du Seuil, 1970). Murim pentru a ne naşte într-o altă stare, ne spun religiile, murim pentru a lăsa loc urmaşilor noştri, ne spune ştiinţa.

  Trăim în permanentă cu sentimentul Morţii în noi, ca o ameninţare fără termen. Este aici o prevedere inteligentă, o adâncă înţelepciune. Câţi dintre muritori ar avea puterea să suporte neperturbaţi cunoaşterea prealabilă a clipei când nu vor mai fi? Sigur, sunt şi excepţii. Există oameni care cunosc acest moment pe diverse căi. Şi rămân totuşi egali cu sine.

  Dar la modul general vorbind, stăpâneşte angoasa morţii. De aceea nu este recomandată recurgerea la diverse mijloace oracolare. Dacă aceasta trebuia s-o ştim, cu siguranţă am fi ştiut-o.

  Angoasa de moarte, ne spune Mircea Eliade, este prezentă mai mult în cultura europeană, pentru că prin desacralizarea adusă de ştiinţe s-a impus sentimentul de stingere a vieţii în Neant. Este deci angoasa în faţa Neantului. In culturile extraeuropene, începând cu cele arhaice şi ajungând la cele asiatice actuale, unde sentimentele religioase sunt mult mai implicate în viaţa oamenilor, nu există această teamă, deoarece Moartea constituie doar o trecere spre un alt mod de existentă. De aici şi semnificaţia simbolică de iniţiere şi de renaştere ce se acordă Morţii. De aici, impunerea de asemenea a ritualurilor de înmormântare. "Moartea este marea Iniţiere", subliniază Mircea Eliade.

  Se disting în acest sens două tipuri de iniţiere – una a trecerii de la copil la adultul păstrător de tradiţii şi cult pentru strămoşi, specifică unor societăţi şi culturi arhaice, şi alta a morţii propriu-zise.

  Prima iniţiere în lumile arhaice este aceea a tinerilor care pentru a deveni adulţi sunt supuşi la foarte grele încercări. "Naşterea" lor în alt om presupune probe de rezistenţă psihică şi fizică specifice Infernului, în care monştrii înspăimântători terifiază şi chinuie fiinţa ce trebuie purificată şi renăscută. Este o moarte simbolică a celui care a fost şi o renaştere simbolică a celui ce trebuie să fie.

  O. E. Briem ne vorbeşte despre utilizarea în acest scop de ierburi cu efecte halucinogene, despre imitarea de către adulţi a unor monştri ce apar din întunericul junglei, unde adolescenţii sunt lăsaţi singuri în timpul ritualului de iniţiere. E. Morin vorbeşte despre utilizarea de tuneluri întunecoase în care apar măşti înspăimântătoare, iar mai târziu societăţile antice de mistere iniţiatice au folosit încăperi sub formă de labirint. Abia după ce au fost trecute aceste probe dure, tinerii devin adevăraţi membri ai tribului, capabili să împărtăşească în totalitate viaţa acestuia.

  Să ne oprim puţin asupra semnificaţiei simbolice a ritualului discutat mai sus.

  Pentru a fi un alt om trebuie să omori în tine pe cel vechi. Trecerea la o altă viaţă, la o stare nouă superioară, cere un preţ, un sacrificiu, o plată. Nimeni nu poate obţine ceva în plus fără să plătească. Şi acest adevăr credem că este valabil pentru întreaga noastră existenţă, dimensiunile sacrificiului fiind adeseori nu doar simbolice. Morţii propriu-zise îi urmează acelaşi prag păzit de monştri. Este Infernul în care Fiinţa trebuie să se purifice de energiile negative acumulate pe Pământ pentru a putea ajunge prin renaştere la existenţa sa autentică.

  Carpe diem. Poate fi oare sentimentul morţii doar generator de angoasă? Nu putem extrage şi un efect benefic? Credem că da. Fiecare dintre noi vine pe lume dotat cu o vocaţie, cu o