disponibilitate pentru ceva. Părinţii şi educatorii sunt primii chemaţi să descopere aceste disponibilităţi şi în consecinţă să ne orienteze drumul în viaţa. Numai alegându-ne un drum adecvat posibilităţilor noastre ne vom putea împlini sensul existenţei. Chemarea, voinţa, pasiunea, priceperea, sentimentul de utilitate, randamentul nu pot veni dacă rătăcim pe drumuri străine de noi. Fiecare dintre noi este chemat să lase o urmă prin lumea în care trece. Şi aceasta nu este posibil dacă nu-şi găseşte "calea cu inimă", cum se exprimă Castaneda.

  Nu există profesii privilegiate în ceea ce priveşte împlinirea vieţii noastre. Să luăm exemplul unui olar care prin truda, pasiunea şi mintea sa va oferi semenilor nu numai obiecte utile, ci va transmite şi ceva din frumuseţea sufletului său. El şi-a împlinit, cu alte cuvinte, rostul sau.

  Murim prin fizic. Trăim prin ceea ce rămâne. De aceea ar trebui să condensăm în fiecare clipă întregul sens al vieţii noastre, ca şi cum aceasta ar fi ultima. Să avem în permanenţă în minte şi în suflet, ca un reper al tuturor actelor şi dorinţelor, sentimentul efemerului şi al nemuririi; Timpul şi Eternitatea; Istoria şi Devenirea. Vom avea astfel în permanenţă în spirit acel memento mori, care, departe de a ne impune sentimentul zădărniciei tuturor lucrurilor, ne va trezi conştiinţa "urmei" ce o lăsăm în toate actele în care ne implicăm.

  Capitolul V: MATERIE ŞI GÂNDIRE.

  Dintre toate fenomenele existente în Univers, cel mai ciudat, cel mai greu de înţeles încă şi astăzi rămâne capacitatea materiei de a se gândi pe sine.

  Rămâne încă greu de spus cum o lume aparent fragmentată este integrată ca o unitate continuă, cum particule aflate într-o permanentă mişcare şi schimbare generează gânduri, sentimente, amintiri, impresia unei lumi statice.

  În actul gândirii nu culegem decât idei şi sentimente, fără a sesiza atomii, reacţiile biochimice, impulsurile electrice implicate în geneza lor. Nu se ştie încă unde şi cum are loc integrarea fenomenelor bioelectrice şi biochimice în procese psihice. S-a emis ipoteza generării de către creierul nostru a unui câmp mental. Ca fenomen continuu, câmpul mental ar putea oferi acelaşi caracter de continuitate şi proceselor discontinue din creier, în alţi termeni, ar putea să determine unitatea conştientei.

  După cum vedem, în cunoaşterea gândirii suntem încă pe terenul ipotezelor, iar ceea ce cunoaştem nu reprezintă decât fenomene. Esenţa încă ne scapă. Creierul pare să continue să rămână "cea mai mare sfidare a biologiei şi. A ştiinţei", după cum ne spune Steven Rose.

  Ne-am putea întreba şi noi, asemenea lui Schrodinger, dacă nu era posibil ca gândirea să nu apară în evoluţia materiei. Fără îndoială că gândirea nu a apărut numai pentru a nu rămâne "spectacolul lumii fără spectatori", numai pentru a ne putea vedea pe noi înşine ca într-o oglindă. Dacă numai omului i se atribuie capacitatea de a gândi, se înţelege că lumea ar fi putut exista şi fără noi. Ar fi existat oricum, cu sau fără noi, dar omul am putea spune că a animat Universul prin gândirea sa, trimiţând întrebări până în depărtările astrale, nesatisfăcut de singularitatea sa cosmică. "Prin sine însuşi fiecare om este o întrebare pusă lumii', ne spune Jung.

  Pentru înţelegerea unor laturi încă puţin explorate ale gândirii, vom face o succintă prezentare a fundamentelor sale fiziologice.

  Deţinem astăzi o serie de date ştiinţifice privind substratul biochimic al gândirii. Memoria, sentimentele, ideile, dorinţele – într-un cuvânt, întreaga activitate psihică – are şi un substrat biochimic. Se cunosc în prezent o mulţime de substanţe cu rol în transmiterea influxului nervos. Aceste substanţe, considerate ca "suporţi ai gândirii", sunt peptide formate din lan (uri de aminoacizi. Prin intermediul lor sunt executate toate comenzile plecate din creier. Sinteza lor se petrece în neuroni. O activitate psihică intensă presupune o sinteză crescută.

  Ideile noastre obţin, conform acestor date, un su-port molecular, anticipat încă de Huxley prin ipoteza "moleculelor ideogene". Dar nu ştim şi cum sunt ordonate, transformate în chei specifice ideilor învăţate, impuse prin cultură etc. Fiecare informaţie nouă obţine o expresie biochimică proprie, în aşa fel încât să fie scoasă la nevoie din "cartoteca" creierului.

  O idee ajunsă în câmpul atenţiei noastre este codificată mai întâi electric, apoi biochimic şi dacă ne captează interesul este stocată în memorie. Calea inversă ne va conduce din nou la idee. Vom observa de aici relaţia reciproca: idee -> creier -> idee.

  Pentru a ne face şi mai înţeleşi, putem spune că o idee emisă sau purtată de o sursă este percepută şi păstrată de creier numai prin 'sculptarea" sa într-o formă materială concretă. Gândirea nu reprezintă decât o convertire a acestor expresii concrete în idei.

  BAZELE NEUROFIZIOLOGICE ALE CONŞTIENTEI.

  Nu mai încape astăzi nici o îndoială că reflectarea lumii prin fenomenul de conştientă este mediată de creier. Ceea ce nouă ne pare acum relativ simplu de înţeles n-a fost însă dintotdeauna aşa, în alte epoci altele au fost organele considerate ca deţinând nobila funcţie de a gândi. Dar nici chiar acum nu s-au stins complet disputele privind formaţiunile din creier implicate în actul conştientei. Împotriva interpretărilor care considerau că, de vreme ce conştienta este o funcţie de achiziţie filogenetică recentă trebuie să fie dependentă numai de formaţiunile relativ de curând apărute în evoluţia creierului, pledează observaţii obţinute în timpul intervenţiilor neurochirurgicale, îndeosebi studiile lui Penfield.

  Formaţia reticulată. Lucrările lui Bremer, Moruzzi şi Magoun asupra formaţiei reticulate au deschis o nouă cale spre înţelegerea fenomenului de conştientă. Creierul percepe evenimentele lumii exterioare şi interioare pe un anumit fond, numit tonus de vigilitate. Întreţinerea acestui tonus este realizată de formaţiunea reticulată, care, după cum şi numele o desemnează, constă într-o reţea de fibre nervoase infiltrate printre structurile cerebrale de la talamus şi hipotalamus până la nivelul bulbului, iar prin fibre trimise mai departe, până la măduva spinală.

  Centrul de comandă şi de conducere a funcţionalităţii noastre – creierul – trebuie să primească în permanenţă informaţii referitoare la evenimentele ce se petrec în interiorul şi în afara organismului.

  În drumul lor spre creier,