informaţiile împrumută o cale specifică şi alta nespecifică. Formată din neuroni cu fibre lungi şi, ca urmare, puţini la număr, calea specifică trimite informaţii de la toate organele de simţ în cortexul cerebral. Calea nespecifică se desprinde de cea specifică şi trimite, prin numeroşi neuroni cu fibre scurte, aceleaşi informaţii la nivelul formaţiei reticulate.

  Se disting anatomic şi funcţional două compartimente ale formaţiei reticulate – unul care exercită o acţiune activatoare asupra cortexului, iar altul cu acţiune de defacilitare sau de inhibiţie asupra tonusului muscular.

  Vigilitate = conştienţa. Căile nespecifice aduc impulsuri senzitiv-senzoriale în formaţia reticulată graţie cărora aceasta va întreţine tonusul de vigilitate al scoarţei cerebrale necesar percepţiei. Starea aceasta de vigilitate o numim conştientă. Ea se menţine printr-o permanentă relaţie cu dublu sens – de la formaţia reticulată la cortex şi invers. Este, dacă vrem, zgomotul pe fondul căruia decodificăm informaţiile specifice venite de la organele noastre de simţ. Starea conştientei noastre este dependentă aşadar de tonusul formaţiei reticulate, acesta întreţinut la rându-i de stimulii veniţi din lumea externă şi internă. Somnul nu este în acest sens, decât o dezaferentare a cortexului de stimuli. De aceea avem nevoie de linişte şi închidem ochii când dormim. Auzul şi vederea constituie principalele canale de culegere a informaţiilor de către creier.

  Prin numeroasele aferente senzitive, senzoriale şi vegetative ale formaţiei reticulate se poate spune că "nimic din ceea ce ia contact cu organismul nu-i rămâne străin". Aceste date de neurofiziologie au deosebite implicaţii pentru fenomenele ce vor fi discutate în acest capitol.

  Grila selectoare. Interferenţa dintre stimulii ce vin din interiorul şi exteriorul organismului spre zonele de integrare şi decizie ale sistemului nervos central şi dintre stimulii plecaţi de la aceste zone conferă formaţiei reticulate un rol de grilă selectoare, de filtru, pentru informaţiile de care luăm act conştient. Capacitatea noastră de a sesiza lumea ce ne înconjoară este dependentă nu numai de pragul de percepţie al organelor noastre de simţ, ci şi de selectivitatea filtrului exercitat de formaţia reticulată. Cu alte cuvinte, percepem atât cât propriul nostru filtru ne permite.

  Formaţia reticulată este cea care "împarte ştirile" în "interesante" şi "neinteresante", decizând ce trebuie şi ce nu trebuie "să ştim". Orice perturbare la acest nivel va avea ca urmare o alterare a conştientei. Diverse substanţe chimice ca psihotropele, o serie de suferinţe repercutate asupra formaţiei reticulate pot antrena o gamă largă de modificări ale conştientei, de la halucinaţii pasagere până la hipersomnie, comă, absenţe şi echivalenţe epileptice, psihoze etc.

  Rolul jucat de formaţiunea reticulată în menţinerea tonusului vigil l-a determinat pe neurochirurgul canadian Penfield s-o considere ca fiind "cel mai înalt nivel de integrare a conştientei". Zona în care s-ar face integrarea superioară a conştientei ar fi, după Penfield, regiunea superioară a formaţiei reticulate pe care el o numeşte "centrencefal". În acest sens nu există încă un punct de vedere unanim. Cert rămâne rolul esenţial al formaţiei reticulate în determinarea nivelului de conştientă.

  Dezaferentarea senzoriala. O dovadă a influenţei pe care o au stimulii externi în menţinerea normală a stării de conştientă s-a obţinut prin experimentele de privare de stimuli sau de dezaferentare senzoriala. Menţinerea unui subiect în imersiune completă timp de 6-10 ore a evidenţiat apariţia de halucinaţii, tulburări fiziologice şi de personalitate. Experimente pe voluntari menţinuţi în camere insonorizate ("camere ale tăcerii") timp de mai multe zile au avut acelaşi efect.

  Datorită lipsei de stimuli externi în condiţiile zborului cosmic, s-a procedat la antrenarea la sol a cosmonauţilor în acest gen de camere. Izolarea voluntară sau forţată – în naufragii, rătăciri etc.

  — Poate avea de asemenea asupra oamenilor efectele menţionate.

  Este curios că aceste observaţii, cu o fundamentare neurofiziologică după cum vedem, au fost folosite în aşa-zisa acţiune de "spălare a creierului". Lată ce de-clara unul dintre cei implicaţi în cazul Sharon Tate: "Eu pot să conving pe oricine de orice dacă îi repet destul de des şi dacă subiectul nu are nici o sursă de informaţie". Izolarea individului de orice influenţă exterioară duce la pierderea cu timpul a programelor de referinţă formate prin educaţie şi cultură. Izolat, înspăimântat, cu o securitate personală ameninţată, el se trezeşte deodată cu o conştientă golită, sărăcită, dezorientată, gata să accepte de acum alte criterii de referinţă, alte idei, alte norme de conduită, străine de tot ceea ce raţionase până atunci.

  Ne-ar putea retine de asemenea atenţia trăirile de tip halucinator la indivizi care nu sunt bolnavi psihici, dar trăiesc în izolare – de exemplu în colibe îndepărtate de aşezări populate, în păduri etc.

  Conştienţa celulară. Pentru a explica "sensibilitatea" la plante, Cleve Backster vorbea de "percepţia primară", care ar fi prezentă la toate celulele vii. Alţi autori au mers şi mai departe atribuind celulelor vii o conştientă sau un psihism. Mai exact, s-a pus întrebarea dacă viaţa psihică, conştienţa nu reprezintă suma conştientei tuturor celulelor corpului nostru. Am discutat deja că o celulă vie reproduce în mic funcţiile unui organism pluricelular, fund capabilă de comunicare, de prelucrare de informaţii, de memorare şi de învăţare. Prin faptul că trăieşte percepând mediul intern şi extern şi reacţionează adecvat, celulei i se poate atribui un "micropsihism". Toate celulele unui ţesut concură la îndeplinirea aceleiaşi funcţii, aşa încât se poate vorbi de o integralitate funcţională a organului, sistemului şi, în final, a organismului prin niveluri succesive de integrare.

  Se poate admite existenţa unui "psihism de organ", care comandă toate celulele din structura sa pentru o funcţionare "coordonată şi coerentă". Mai sus se situează "psihismul de sistem", cu acelaşi rol şi, în final, cel al creierului, psihicul uman, integrator al unităţii organismului. Moartea distruge legăturile dintre aceste niveluri; începe dezintegrarea şi fiecare celulă se stinge pe cont propriu. Aşa ne-am putea explica durata lor diferită de viaţă după moartea organismului ca totalitate.

  Alţi cercetători interpretează intoleranţa organismului faţă de ţesuturile străine ca o incompatibilitate la nivel de psihism celular. Suntem desigur pe un teren al interpretărilor mai mult metaforice şi în acest sens se poate spune că fiecare celulă se bucură