După-amiază, nori întunecaţi împânzesc pe neaşteptate cerul, iar văzduhul capătă nuanţe enigmatice. În scurt timp începe să plouă. Acoperişul şi ferestrele se tânguie sub bătaia stropilor. Mă dezbrac în pielea goală şi ies în ploaie.

  Mă spăl cu săpun pe cap şi pe tot corpul. E o senzaţie minunată. Strig din răsputeri lucruri fără sens. Picăturile mari mă lovesc ca nişte pietricele, iar durerea vie pe care mi-o provoacă parcă ar face parte dintr-un ritual religios.

  Stropii mă lovesc peste obraji, peste piept, peste penis, peste testicule, peste spate, peste picioare, peste fund. Nici nu-mi pot ţine ochii deschişi. Durerea are în ea ceva apropiat, de parcă lumea mă tratează, în sfârşit, cu dreptate. Mă umplu de bucurie, de parcă m-aş eliberat dintr-odată. Îmi desfac braţele către cer, deschid gura şi înghit apa care mi se revarsă înăuntru.

  Mă întorc în cabană şi mă şterg cu prosopul. Mă aşez apoi pe pat şi îmi privesc penisul sănătos, deschis la culoare, cu glandul de-abia dezvelit. Încă mai simt în gland durerea de la stropii de ploaie. Privesc un timp îndelungat acest organ straniu care îmi aparţine, dar care nu se supune niciodată voinţei mele şi care pare să gândească de unul singur.

  Când era de vârsta mea şi venea aici, oare şi pe Oshima îl chinuiau problemele legate de libido? Cred că da. Asta este vârsta. Însă nu mi-l pot imagina rezolvându-şi singur „problema”. El e prea detaşat pentru asemenea lucruri.

  „Sunt un om ciudat”, mi-a zis el. Nu ştiu ce încerca să-mi spună atunci, dar ştiu că nu au fost cuvinte aruncate la întâmplare, pe moment. Şi ştiu că nu a vrut doar să pară misterios.

  Întind mâna şi mă gândesc să mă masturbez, dar mă răzgândesc. Aş vrea să mai păstrez un timp senzaţia aceasta stranie de puritate, lăsată de bătaia puternică a ploii. Ma îmbrac cu o pereche curată de boxeri, inspir adânc de câteva ori şi mă apuc de genuflexiuni. După ce termin seria de o sută, urmează seria de o sută de abdomene. Mă concentrez asupra fiecărui muşchi în parte. Odată ce termin exerciţiile capul mi se limpezeşte. Ploaia se opreşte, norii se sparg, soarele se iveşte şi păsările încep din nou să ciripească.

  Dar ştii că liniştea asta nu va ţine mult. Te va urmări peste tot, ca o fiară neobosită. Va veni în pădure. E dură, îndărătnică, nemiloasă şi nu cunoaşte oboseala sau abandonul. Chiar dacă reuşeşti acum să te abţii şi nu te masturbezi, sigur se va întoarce sub formă de vis erotic. Poate că în vis îţi vei viola sora sau mama. Nu poţi să controlezi acest lucru. Este peste puterile tale. Nu poţi decât să-l accepţi ca atare.

  Ţi-e teamă de imaginaţie şi mai mult decât atât, de vise. Ţi-e teamă de responsabilităţile care încep din vise. Dar nu ai cum să nu dormi, iar dacă adormi, visezi. Cât eşti treaz, poţi să îţi reprimi imaginaţia, dar în vis nu mai ai cum să o opreşti.

  Mă întind pe pat şi ascult Prince la căşti. Îmi concentrez mintea asupra muzicii straniu de neîntreruptă. Primul rând de baterii se termină în mijlocul cântecului Little Red Corvette. Muzica se întrerupe ca înghiţită de nisip viu. Îmi scot căştile şi se aude liniştea. Liniştea e un lucru perceptibil. Ştiu asta.

  Capitolul 16

  Câinele negru s-a ridicat şi l-a condus pe Nakata printr-un hol slab luminat, până în bucătărie. Încăperea nu avea ferestre şi era întunecată. Era curată şi ordonată, dar cumva anorganică şi arăta ca un laborator de chimie de la şcoală.

  Câinele s-a oprit în faţa unui frigider mare, apoi a întors capul şi i-a aruncat lui Nakata o privire rece.

  Deschide uşa stângă, a zis el încet. Nakata şi-a dat seama că nu câinele era cel care vorbea, ci Johnnie Walker. I se adresa prin intermediul acestuia. II privea prin ochii lui.

  Nakata s-a conformat şi a deschis uşa stângă a frigiderului, de culoare verde-avocado. Frigiderul era mai înalt decât el. Când a deschis uşa, termostatul s-a pornit cu un sunet sec şi motorul a început să huruie. Dinăuntru s-au revărsat aburi albi, ca o ceaţă. Partea stângă părea să fie, de fapt, congelator, reglat să funcţioneze la o temperatură foarte scăzută.

  Înăuntru erau aliniate vreo douăzeci de obiecte rotunde, ca nişte fructe. În afara lor nu mai era absolut nimic. Nakata s-a aplecat, şi-a mijit ochii şi le-a privit. Când aburul s-a revărsat aproape în întregime afară, şi-a dat seama că nu erau fructe, ci capete de pisici, de diverse mărimi şi culori, înşirate pe trei rafturi, ca nişte portocale în magazinul cu fructe. Toate erau îngheţate, cu faţa îndreptată spre uşă.

  Lui Nakata i s-a pus un nod în gât.

  Uită-te bine, a ordonat câinele. Vezi dacă Goma e printre ele.

  Nakata şi-a trecut privirile peste fiecare chip în parte.

  Nu îi era frică. Ceea ce îl preocupa cel mai mult era să o găsească pe Goma. A inspectat cu grijă fiecare cap în parte, asigurându-se că Goma nu era acolo. Nu încăpea îndoială.

  Nu era niciunul pătat în trei culori. Pisicile, reduse doar la un cap, aveau pe chip o expresie goală. Niciuna nu părea că suferă, lucru care a fost o uşurare pentru Nakata. Erau şi câteva cu ochii închişi, însă majoritatea îi aveau deschişi şi priveau în gol.

  — Se pare că Goma nu este aici, i-a spus el câinelui pe un ton lipsit de inflexiuni, apoi a tuşit şi a închis uşa de la congelator.

  Sigur?

  — Da, sunt sigur.

  Câinele s-a ridicat şi l-a condus înapoi în birou. Johnnie Walker îl aştepta în aceeaşi poziţie, aşezat pe scaunul rotativ, căptuşit cu piele. Când Nakata a intrat în încăpere, şi-a dus mâna la pălăria de mătase, în formă de salut, şi a zâmbit amiabil. A bătut apoi de două ori din palme şi câinele a ieşit.

  — Eu le-am