femei: una calină, sentimentală, fierbinte, dăruindu-se total dragostei; a doua – rece, egoistă – calculată în viaţa de toate zilele, precisă, ca o maşină; a treia – feroce, ca un animal de pradă, care la nevoie călca în picioare tot ce făcuseră celelalte două femei pentru a-şi împlini o proaspătă dorinţă. Paradoxul că puterea unei femei e slăbiciune se inversa la Magda: la ea slăbiciunea era puterea…

Ilarie, fără a simţi în preajma ei vraja de totdeauna a femeii, o accepta totuşi. Îşi dădea seama că apucase pe un drum străin, care ducea poate într-o prăpastie. Dar el era deja în prăpastie, se socotea în afară de legea morală, omorâse doar un om. Supravieţuia ca o epavă umană, cu echilibrul frânt, întreţinând silnic iluzia că se va redresa. Depărtarea de patrie îl ajuta simţitor şi-l mai ajuta şi faptul că nu rămânea singur cu el însuşi. Băutura, de asemenea, prin stările ei euforice îi muia tortura de nesuferit a conştiinţei…

Într-o zi. Întrebă pe Magda (mai mult ca s-o încerce):

— Draga mea, te rog să-mi spui sincer, deschis: poţi să-mi împrumuţi 500.000 lei pe termen de trei ani, cu poliţă în regulă?

— La ce-ţi trebuie atâţia bani?

— Vreau să fac o călătorie de studii în câteva ţări străine. E un vechi proiect al meu rămas în suferinţă din pricină lipsurilor.

— Da, bine, te împrumut…

— Ba nu, zău? Serios spui?

— Foarte serios. N-am nevoie de poliţă. Dacă nu mi-i înapoiezi îi voi trece pe numele tău.

— Aşa faci cu toţi „datornicii”?

— Nu. Pentru că nu împrumut pe nimeni. Cu tine fac o excepţie… Şi ştii pentru ce o fac!…

Aşadar ea accepta, era gata să-i numere o sumă importantă pe care o râvnise atâta. Ciuda îl zgândări iarăşi, de astă dată la culme. Strigă furios, ca ieşit din fire:

— De ce nu te-ai arătat acum două săptămâni?

— Ce răcneşti aşa? Eu aveam nevoie de bani? De ce nu te-ai ivit tu?

— Ai dreptate… muie Ilarie glasul. Eu sunt vinovat… Trebuia să mai aştept şi m-am grăbit din păcate.

Da, o fracţiune de timp fără importanţă îi răsturnase visul punând pe nu înaintea reuşitei. De ce oare imponderabilele din serviciul destinului său uneltiseră ca plecarea doctorului la nuntă să coincidă cu voiajul moşierului Zăvideanu oferindu-i marea şi mult aşteptata ocazie? Ori această ocazie –  cu toate aparenţele ei ispititoare – nu era cea bună, se dovedise nefastă, îl aruncase în prăpastie. Exista ceva, deasupra înţelegerii lui Ilarie, care se împotrivea, opunându-i un veto categoric? Cine ar putea s-o spună?

Trimise o telegramă şefului său, doctorul Barbu Duţescu, motivând că se află în Italia datorită unui semnal al frei-intervalului, consecinţă a traumatismului cranian din ciocnirea de Ia Pietroasa. Minţea, deci, că venise la un consult medical. În două rânduri, rupse formularul, abia a treia oară îl prezentă la ghişeul poştal. Iată, ajunsese să-şi modifice relaţiile cu oamenii… Totul începea să se schimbe în jurul său… săpându-l… anulându-l, desfiinţându-l…

Într-o zi, se întâmplă ceva neobişnuit. Magda veni cu o gondolă de la biserica Santa Maria dela Sallute, unde asistase la liturghie (era şi religioasă). Când coborî în Piaţa San Marco, gondolierul îi ceru dublu decât era taxa. Ea, care zvârlea banii pe fereastră cu amândouă mâinile, refuză să-i dea un ban mai mult. De aci, un duel cu vorbe tari, ţipete, după care Magda scoasă din fire, se repezi la el şi cu câţiva pumni zdraveni culcă la pământ pe vlăjganul mai înalt decât ea cu un cap.

Enormă senzaţie printre cei care se aflau de faţă. O femeie cu pumn de fier şi încă una frumoasă!… Un american, în haine sportive, se aplecă asupra victimei numărând până la nouă:

— Knock-out!

Lumea râdea să se prăpădească. În cele din urmă, gondolierul se ridică buimac, dar rămase şi mai buimac când americanul îi strecură o hârtie de o sută de dolari.

Ilarie nu participă la această scenă. O aştepta pe victorioasa Magda la cafeul Florian unde veni însoţită de american, un bogat armator. Acolo prânziră tustrei în admiraţia unanimă.

Exact în a zecea zi de la sosirea lor, Magda ţinu să-i amintească partenerului:

— Dragul meu, ştii că astăzi s-a împlinit sorocul?

— Da, ştiu… Ce vrei să spui? Ne întoarcem în ţară?

— Eu, nu. Te întorci singur singurel.

— Şi tu ce faci?

— Plec peste ocean cu John.

— Daaa?!! Bună! L-ai angajat pe american?

— Nu… El m-a angajat pe mine.

— Vorbeşti serios? Adică, de ce m-aş mira? Pe cât timp?

— Pe o lună… E o durată maximă, la un tarif ridicat, 5.000 de dolari pe zi…

— Straşnică tranzacţie, nimic de zis…

— Cred că nu te superi… De altfel, n-ai niciun motiv.

— Să zicem că nu… La drept vorbind mi-ar fi plăcut să prelungim şederea noastră…

— Imposibil… Nu ţin de loc să amestec dragostea în afacerile mele. Prefer numai preliminariile ei… Am împlinit acum un deceniu şi jumătate vârsta de cincisprezece ani.

Femeia ţinu să-i plătească suma făgăduită, dar Ilarie refuză categoric.

— Nu pot, Magda. Înţelegi? Am crezut mereu că glumeşti dar văd că… în ruptul capului nu primesc bani de la tine.

— Atunci am să ţi-i trimit.

— Să nu faci asta că mă supăr foc.

— Ba am s-o fac, uite-aşa!

— Stai, regină, nu te pripi… S-ar putea să am nevoie vreodată de această sumă şi să ţi-o cer eu însumi.

— Când? La Sfântu-aşteaptă?

— Nu! Îţi vorbesc foarte serios…

— Fie şi aşa…

— Şi că să încheiem cu bine frumoasa noastră aventură, vrei să mă conduci la gară?

— O, desigur, cu plăcere.

Înainte de a se urca în vagon, Magda îl sărută ca odinioară, în cancelaria pensionului, după care îi trase, uşor două palme.

— Astea… pentru ce’ sunt?

— Pentru că eşti un prostuţ cu diplomă!

CAPITOLUL 15 PĂR CREŢ

Reîntors la Piteşti, doctorul se duse întins la spital. Medicul şef văzându-l teafăr, se bucură.

— M-a speriat telegrama ta, îi spuse îmbrăţişându-l. Ce ai făcut? Ai fost la Rizzieri?

„Ce om de treabă, gândi Ilarie. Îmbrăţişează un asasin… Dacă ar şti…” Asta nu mai putu s-o rabde.

— Nu, Barbule, n-am fost la niciun Rizzieri. Te-am minţit ca un porc. Aş, porcul nu minte! Ca un nemernic.

— Cum? De ce? Ce-a fost la mijloc?

— M-am antrenat într-o aventură minoră.

Şi-i povesti de-a fir-a-păr ce se întâmplase.

— Acum i-ai pus punct? Te-ai cuminţit cel puţin?

— Cred că da…

— De fapt, mi s-a părut cam ciudat, fiindcă ştiam că celebrul neurolog e la Milano, nu la Veneţia… Dar să