Trei zile şi trei nopţi nu se clinti din spital. Ziua îşi făcea veacul printre pacienţi, noaptea o petrecea în camera de gardă, luând somnifere ca să doarmă. Acasă, trimise vorbă doamnei Albu să afişeze că a suspendat consultaţiile particulare, întrucât are mult de lucru la spital şi că va reveni, probabil, după o săptămână. Adevărul era că nu mai putea suferi locuinţa.

În a patra zi, administratorul plecă pe seară cu maşina la Bucureşti, luându-l şi pe Magheru. Pe calea Griviţei, un şir de cârciumi, mirosind de departe a mititei, gemeau de lume. Tarafuri de lăutari, cu nelipsitele ţambale, cântau de zor, îmbiind la băutură…

„Bucureştiul… tot cum îl ştiam înainte de război, gândi Ilarie. Ba acum e mai petrecăreţ.”

Veselia aceea deschisă a altora îi strângea inima de ciudă.

„N-au nicio pată pe cuget, de aceea chefuiesc oamenii. Afară dacă n-or avea păcate grele pe conştiinţă şi vor să le uite, aşa ca mine…”

Când trecură prin faţa prefecturii poliţiei, doctorul tresări.

„Cum m-ar înhaţă zbirii aceia dacă ar şti că… Dar nu, asta n-o să se întâmple…”

La Mogador programul era pe sfârşite, totuşi Ilarie mai prinse două numere. O dizeuză scundă şi subţire, îmbrăcată băieţeşte, cu şapcă de apaş pe cap, interpreta în indiferenţa generală un şlagăr franţuzesc de suburbie, fluierând în răstimpuri. Urmă la rând cuplul italian Giono, cu un dans grotesc. De astă dată, consumatorii de la mese, care în timpul programului artistic îşi vedeau nestingheriţi de băutură, îi acordară oarecare atenţie.

În sfârşit, becurile se aprinseră în sală şi artistele cu umerii şi pulpele goale îşi făcură apariţia împrăştiindu-se pe la mesele unde erau solicitate. Larma spori. Bătrâni cheflii ţineau pe genunchi fete goale, plimbând libidinos mâinile pe rotunjimile trupurilor, unele abia înmugurite. Iar ele, gâlgâind de râs sau scoţând ţipete ascuţite, le mângâiau în schimb cheliile strălucitoare. Tineri cu chipuri supte şi ochi injectaţi de dezmăţ stăteau indiferenţi lângă artistele despuiate, fumând ţigări una după alta şi turnând pe gât ca într-un butoi fără fund. Nimeni nu se sinchisea de vecin, fiecare îşi vedea de treabă, fără să-i pese de nimic. Chelnerii, în frac, cu plastron, alergau încoace şi încolo ca suveicile. Comenzile răsunau repezi, nervoase, fără răgaz. Domnea o fierbere neostoită, o risipă de energie în nevoia aceea unanimă de a petrece.

Ilarie, aşezat la o masă, cu o cafea dinainte, făcu un semn discret. Un chelner voinic şi bine legat se apropie:

— Parcă te cunosc de undeva…

— Şi eu… Nu sunteţi cumva domnul doctor…

— Magheru…

— Da, da… Dumneavoastră m-aţi operat la spitalul diviziei… Ştiţi, în timpul războiului… Eu sunt sergentul Florea.

— Aşa… Da, da, da… mi-aduc aminte… Va să zică, aici ai ajuns, măi Florea?

— Aşa ajungem toţi, domnule doctor… Fiecare cum îl suflă vântul. Nu-i vorbă, câştig binişor, de ce m-aş plânge? Dar dumneavoastră staţi singur? Să v-aduc o prospătură, ce ziceţi?

— Ce fel de prospătură, omule?

— O congoleză. E ceva extra, din import. Are şaisprezece ani, e fată mare şi nu ştie decât franţuzeşte…

Mai toate localurile de noapte aveau drept mostră câte o virgină care, de altfel, cunoştea secretele dezmăţului la fel ca şi celelalte surate. Chelnerul se depărtă. O negresă scundacă, dar bine legată, cu capul lunguieţ, ochi în flăcări, buze groase şi sâni de piatră, veni grăbită şi se aşeză la masa lui Magheru cu un familiar:

— Bon soir!

Ilarie o întrebă cum o cheamă:

— Yoku!

„Mai bine aş boteza-o Păr-Creţ…” îşi spuse doctorul admirându-i pieptănătura fastuoasă, prinsă în ace de fildeş, care îi împodobea capul.

Îi mai puse şi alte întrebări: de unde e de loc, cum s-a rupt de ai săi, în ce fel a ajuns în România? Dar ea n-avea timp de poveşti.

— J’ai faim, vous comprenez, mon vieux? şi întorcându-se spre chelner, îl chemă: Flo, garçon, viens ici!{6}

Chelnerul se arătă imediat. Păr Creţ comandă volubil icre negre, stridii, pateuri de foie-gras şi altele. Doctorul se amuză copios văzând-o cu câtă lăcomie îmbuca, parcă n-ar fi pus nimic în gură de câteva zile. Mânca şi bea pe nerăsuflate.

Chiar vecinii de la mese, uitându-se la vietatea de culoarea ceaunului ca la o arătare apocaliptică, observară pofta ei de mâncare. Cineva aruncă o remarcă la întâmplare:

— Asta-i Africa: flămândă şi însetată! Că rabdă cam de mult…

Negresa ceru după aceea şampanie. Apoi, sătulă, cu o uitătură galeşă, se lipi de Magheru şi trecându-i voluptos o mână pe după  gât, îi spuse:

— Comme tu m’es cher, mon gamin! Embrasse-moi, je veux bien!{7}

El n-o sărută, nici n-o îmbrăţişă, nu-i plăceau exhibiţiile în public, toţi ochii erau pe ea, ca o curiozitate a naturii. Era curios să afle câte ceva din viaţa ei. Păr Creţ se lăsă înduplecată şi deschizând gura cu dinţi frumoşi şi albi (doctorul încă nu zărise un şirag de perle la fel) îi povesti că era originară din Congo, de sub dominaţie franceză, făcea parte din tribul mangbetu, că bunicul ei era vrăjitorul acelui trib, toţi băştinaşii îl venerau ca pe un sfânt deoarece vindeca pe bolnavi fără medicamente.

— Cum asta? se miră Ilarie.

— Aşa, bine! Le dădea să miroasă o buruiană de leac şi ei se însănătoşeau imediat. Dacă boala era grea, veneau a doua şi a treia zi, mai miroseau o dată şi până la urmă se vindecau. Rar mureau, cei care mureau înseamnă că n-au crezut în puterea bunicului… Pentru oamenii aceia nu era nicio pagubă, nu-i aşa?

— Păr Creţ, lămureşte-mă ce fel de buruiană folosea bunicul tău?

— Nu ştiu, n-avea nume… Ba avea, dar el nu ni-l spunea. Era o plantă mică, mică, atâta, dar cu frunze late, late, aşa…

— Ce culoare aveau frunzele astea?

— Roşii, ca sângele… După ce le usca deveneau palide, aproape albe.

— Şi unde cultiva planta de leac? În grădină? Aveaţi grădină?

— Nu în grădină. Într-un loc împrejmuit cu gard înalt ca să nu poată pătrunde nimeni şi să fure frunze. Tare frică i-era bunicului de furt…

„Foarte interesant, gândi doctorul. Desigur e vorba de o plantă halucinogenă, al cărei suc, prin îngurgitare ori inspiraţie, provoacă iluzii paradisiace, fără suspendarea stării de conştiinţă şi aceasta a constituit marea forţă a vrăjitorilor de totdeauna.”

Discuţia fu întreruptă de un individ gras şi roşu, cu mustăţile răsucite, care se îmbătase şi