— Nae Raţă, măcelar angrosist din Roşiori…

Patronul nu se îndura să-l evacueze, pentru că măcelarul, ori de câte ori se abătea prin local, îşi scutura buzunarele de câteva mii de lei.

Văzând pe chefliu cum ţopăia bezmetic pe parchet dincolo de tactul muzicii, Păr Creţ strâmbă din nas, simţul ei armonic se revoltă:

— C’est drôle, vraiment! Il m-agace.{8}

După aceea se ameţi şi doctorul. Dansă cu negresa de mai multe ori şi în revărsatul zorilor, când maşina veni să-l ia, era palid ca un cadavru. Pe drum, adormi buştean, ca să se trezească tocmai la Piteşti, în faţa spitalului.

La două-trei zile, Ilarie se repezea la Bucureşti ca să-şi omoare nopţile la Mogador, în compania micuţei Păr Creţ.

O dată, doctorul îi propuse:

— Ce-ar fi dacă i-ai scrie bunicului să-ţi trimită o mostră din planta aceea?

Bunicul murise de câţiva ani, nu era nevoie de corespondenţă, pentru că Yoku avea o pungă de seminţe de mangu… Numai dacă ar încolţi…

— Trebuie să încerc…

Fata îi încredinţa jumătate din conţinutul pungii, primind în schimb câteva daruri, printre care un costum naţional românesc. Legătura cu negresa i se părea destul de potrivită: ea avea trupul negru şi sufletul alb, el trupul alb şi sufletul negru. Lângă Păr Creţ găsea o scăpare, evada din lumea gândurilor sale care în singurătate îi săpau liniştea. Numai când se întorcea la spital, între bolnavi şi medicamente, părea că se regăseşte, dar nici atunci în întregime. Pentru că, în procesul acestei regăsiri, dominant era un dureros simţământul de apăsare. Ca şi când îşi dădea seama (incomplet – bineînţeles) că truda de a se sustrage mustrărilor nu e decât zadarnică încercare, un trecător paleativ.

O dată, veni acasă beat turtă, încât proprietăreasa, doamna Albu, se sperie văzându-l în aşa hal. Zăcea în neştire, întins pe scară, bolborosind vorbe de neînţeles. Ea încercă să-l ridice, dar nu reuşi, era prea greu… Şi totuşi, nu se îndură să-l lase acolo în plata Domnului. Până la urmă, cu eforturi supraomeneşti, îl târî până în sufragerie şi de-aici în dormitor. Alergă să-i facă o cafea amară, îi puse comprese reci pe frunte, îi scoase haina.

În sfârşit, Ilarie îşi mai reveni. Dar recunoscând-o, tăbărî asupra ei ca un animal de pradă, strivind-o cu sărutări. Femeia se apără înfricoşată:

— Eşti nebun, doctore? Ce faci? Vino-ţi în fire! Nu mai eşti dumneata!

Vru să fugă, el o prinse şi-i sfâşie rochia dintr-o singură mişcare. Atunci, slobozi un ţipăt îngrozitor. În clipa aceea se produse ceva neaşteptat. Doctorul se potoli ca prin farmec, devenind brusc inofensiv. O privea ca halucinat, fără să facă cea mai mică mişcare. Parcă înlemnise.

Astfel, ea reuşi să fugă cu faţa curată.

N-o mai revăzu două zile. Îl evita sistematic, nu voia să mai dea ochii cu el. Dar în a treia zi, intră în odaia ei pe neaşteptate, cu un pachet mare care abia încăpuse pe uşă:

— Doamnă Albu, te rog să mă ierţi. M-am purtat ca o brută. Însă ceea ce s-a întâmplat nu-mi aparţine decât într-o măsură infimă. Am nevoie de iertarea dumitale.

Spunând aceasta, îngenunche în faţa femeii:

— Nu, nu… te rog, nu… făcu ea copleşită de supremul gest. Ridică-te! Te iert şi aşa… Dar, cu condiţia să nu se mai repete…

— Făgăduiesc că nu se va repeta niciodată.

— Atunci, totul e în regulă…

— Îţi mulţumesc!

Ilarie se ridică şi dădu să iasă. Ea îi atrase atenţia să-şi ia pachetul.

— Pachetul este pentru dumneata…

— Pentru mine? De ce?

— Ai să înţelegi după ce îl desfaci.

Îndată ce plecă Ilarie, proprietăreasa umblă în pachet şi găsi, spre surprinderea ei, cinci rochii de mătase, nou-nouţe, cumpărate de la Chic roumain, cel mai luxos magazin de confecţii.

— Mi-a adus cinci rochii, tot una şi una. Doamne, ce nebun băiatul ăsta!

Pe la clubul Renaşterea nu mai călcase de mult. Ilarie se ferea de cunoscuţi şi prieteni ca de ciumaţi. Avea impresia că se simte micşorat în preajma lor, că ei deţineau, fără să-şi dea seama, o superioritate faţă de el, şi acest sentiment făcea să-i evite.

În fiecare zi, citea regulat ziarele. Se desfăta oarecum parcurgând coloane întregi care vorbeau de ancheta organelor judiciare pentru descoperirea ucigaşului lui Zăvideanu. Zâmbea maliţios aflând că arestarea acestuia e iminentă.

„Gazetarii ăştia bat apa în piuă! Au mai spus de zece ori… Nu-i crede nimeni”.

Odată se întâlni pe stradă cu colonelul Dordea.

— Ce-i cu matale, tăticule, de nu te mai vezi nicăieri? Ţi-ai pus ţărână în cap şi te-ai apucat să posteşti?

— Treburi, nene colonele, sunt foarte prins, crede-mă…

— Bine, bine, prins, toţi suntem prinşi, dar chiar aşa? Nu ştiu cine mi-a spus că ai suspendat consultaţiile particulare.

— Da, deocamdată… Mă prepar pentru examenul de primariat. Şi am de furcă, nu glumă…

— De două ori te-am căutat pe-acasă… Am auzit că-ţi faci niţel de cap pe la Bucureşti…

— Vorbe, nene colonele… Şi apoi, nu-s minor…

— În orice caz, mai dă pe la noi, nu trebuie să te izolezi aşa… Lumea zice că te-ai cam scrântit la cap de când cu nenorocita aia de ciocnire…

Ilarie ridică din umeri.

— Hm, s-ar putea, nu tăgăduiesc!

— Dacă nu tăgăduieşti, înseamnă că totul e în regulă!

Înainte de a se despărţi, doctorul îl rugă:

— Fă-mi un serviciu. Vreau să contractez un împrumut la banca Argeş şi îmi trebuie un girant.

— Împrumut? se miră colonelul. Păi, cum, ai topit banii câştigaţi la loterie?

— Uite, drăcia naibii! Uitase de chestiunea aceea!

Născoci pe loc o motivare:

— Cum să-i topesc? L-am împrumutat pe babacu să reintre în posesia casei noastre de la Merişani…

— Aşa mai înţeleg. Credeam că… Ia spune, de cât ai nevoie?

— Vreo 40.000. Am de plătit unele datorii…

— Îţi dădeam eu, dar n-am atâţia bani… Bine, te girez…

Colonelul cunoştea pe directorul băncii (de altfel, pe cine nu cunoştea?) aşa că formalităţile de împrumut se făcură la repezeală şi Magheru încasă suma. Era şi timpul. Din cauza cheltuielilor excesive făcute în ultimul timp, leafa se dusese pe copcă şi viitoarele două lefuri fuseseră gajate.

La Caransebeş cercetările stagnau. După două săptămâni de muncă încordată, rezultatul era aproape nul. Fură interogaţi oamenii de serviciu, impiegaţi, în fine, tot personalul staţiilor Pietroasa şi Caransebeş, care luaseră parte la opera de salvare.

De asemenea, fură cercetaţi sanitarii şi auxiliarii