— Desigur.

În drum spre casă, tăcură amîndoi. Nela se gîndi să-l invite sus, la ea, să mai pălăvrăgească, din cauza celor două cafele somnul îi dispăruse. Nedelcu acceptă invitația cu plăcere. Chiar așa se și exprimă.

— Accept cu plăcere invitația dumneavoastră. Serile mele sînt destul de pustii și plictisitoare aici. Stau singur în camera mea de hotel și citesc pînă îmi dau lacrimile de oboseală, de aceea rîvnesc mereu să pot sta de vorbă cu o persoană cu care să am ce vorbi.

— N-am cu ce să vă servesc, îi spuse ea, sus. Doar un ceai și un covrig.

— Mulțumesc, e suficient. Apoi, după ce primi ceaiul și covrigul, continuă: în ceea ce privește ideea pe care am întrerupt-o la cofetărie, despre geniu, vă mărturisesc că sînt oarecum dezamăgit de faptul că cei mai mulți consideră această calitate ca o aptitudine deosebită pentru muncă. Cu alte cuvinte, genialitatea nu e altceva decît trudă și iar trudă, muncă îndîrjită, crîncenă, răbdare sisifică, or, cu totul altfel mi-l imaginam eu cînd eram tînăr pe geniu, adică un tip superb, cu plete și frunte înaltă, întins în fotoliu și așteptînd să-i vină Marea Idee.

— Da, se pare că nu-i avantajos să fii geniu în zilele noastre. Geniu înseamnă sacrificiu. Sau, cum spunea nu știu cine, geniul înseamnă o aptitudine deosebită pentru răbdare.

— Și dacă nu ai vocația sacrificiului? Dacă-ți place viața?

— Îți ratezi geniul și devii un om de rînd, un oarecare, spuse Nela, așezîndu-se pe pat turcește și mușcînd din covrigul ei. Se pare că marea majoritate a geniilor nu se împlinesc și rămîn necunoscute din diferite motive, unele de-a dreptul stupide: accidente, războaie, alcool.

— Pot să vă dau un exemplu mărunt? întrebă Nedelcu.

— Vă rog.

— Eu am avut un cîine de geniu. Mă credeți?

— Un cîine?!

— Da, un cîine. Un cîine-lup pe care l-am crescut de la o lună, exemplar uluitor de frumos și de inteligent, mă îndrăgostisem de el ca un fanatic. Citisem o carte despre dresură pe care mi-a procurat-o un fost dresor de circ care ieșise la pensie, o carte scrisă de un mare dresor francez și astfel mi-a venit și mie ideea să-l dresez pe Gioni al meu, așa îl chema.

Nedelcu se înflăcărase într-atîta, încît vorbea foarte tare și se plimba prin cameră zgomotos, ceea ce o făcu pe madam Gica să deschidă, brusc, ușa și să întrebe dacă s-a întors cumva doctorul Mitică, după care se retrase cu scuze.

— Bineînțeles, continuă musafirul, care se îmbujorase la față, emoționat, că nu-mi dresasem cîinele ca să-mi facă servicii banale, adică să-mi păzească cireșele din curte sau să-mi aducă ziarul la pat, așa ceva e în stare orice cîine. Pe al meu, stimată domnișoară, l-am învățat să numere pînă la zece, să facă adunări simple și, mai ales, să vorbească.

— Am mai văzut așa ceva într-un film, dar credeam că e un trucaj.

— Nu, al meu vorbea, pur și simplu. Sigur că nu construia propoziții sau fraze, dar putea articula anumite cuvinte: da, nu, afară, haide, bună-ziua, mulțumesc. Bună-ziua știa și în engleză și franceză. L-am învățat să și cînte. Eu îi dădeam tonul, cu chitara, iar el cînta cîteva acorduri din „Valurile Dunării”.

— Bănuiesc că era o muncă extraordinară.

— Da, munceam foarte mult. Dar era o plăcere enormă. De ce? Pentru că mă bucuram nu numai eu după un succes, ci și el. Cînd îl mîngîiam și-i vorbeam nu numai felicitîndu-l și lăudîndu-l, doar că nu plîngea.

— Deci nu-l dresați prin constrîngere?

— Niciodată. Era între noi atîta prietenie și tandrețe încît nu numai că nu l-am lovit niciodată, dar dacă foloseam un ton mai aspru, mai brutal se ascundea și suferea teribil. Cu greu își revenea din supărare, după ce îi vorbeam și îl mîngîiam îndelung. Îi plăcea foarte mult să-i vorbesc și îmi crea senzația că înțelege aproape tot, că are sentimente, îi spuneam: „Gioni, vezi cîinele acela bătrîn și bolnav? Ia acest os și dă-i-l să-l mănînce.” Gioni lua osul și i-l ducea acelui cîine prăpădit. Dar nu numai atît, îl păzea de alți cîini rapaci pînă cînd termina de mîncat. Vă plictisesc?

— Nu, îl asigură Nela. Mă interesează tot ce spuneți. Spre deosebire de alte femei, cărora le place să vorbească ele cît mai mult, mie îmi place să ascult. Aș spune că e una dintre plăcerile vieții mele.

— E un semn de înțelepciune. Numai meditativii știu să asculte mult și să vorbească puțin. A vorbi puțin e o calitate foarte rară. Știți de ce? Pentru că e o chestiune de voință. Toți sîntem adesea încărcați de impresii și amintiri, aproape împovărați aș spune, încît nu ne mai putem abține și simțim nevoia să ne revărsăm, să vorbim fără oprire. N-ați cunoscut oameni care nu se mai pot opri din vorbit?

— Ba da. O mătușă de-a mea suferea de această manie. Cînd o întrebam de ce vorbește continuu zicea: „Pentru că eu am de spus lucruri mai interesante decît voi și pentru că eu nu mai am mult de trăit, trebuie să apuc să spun tot ce am în mine”.

— Fosta mea soție, care a decedat la cutremur, era cu totul invers: vorbea foarte puțin și foarte încet. De ce? Dintr-un complex de inferioritate. Era convinsă că nu are nimic interesant de spus, că toate comunicările ei către cei din jur sînt banale, șterse, că acestea sînt semne ale lipsei de inteligență și cultură. Era o ființă de bun-simț, timidă și modestă, cum rar întîlnești în viață.

Nela dispăru pentru cîteva clipe în chicineta care ținea loc de bucătărie și se întoarse cu încă un covrig.

— Vreți să-l mîncăm pe din două? întrebă.

— Nu, răspunse Nedelcu, mulțumesc, a fost suficient pentru mine. Păstrați-l pentru dimineață.

— Chiar așa am să și fac. Dar am impresia că mîncați puțin.

— Da, recunoscu Nedelcu. Mănînc puțin pentru că vreau să trăiesc mult.

— Asta e o condiție?

— Da, bineînțeles. Toți longevivii dorm bine, dar mănîncă prost. Dar, dacă-mi îngăduiți, am să termin povestea cu cîinele.

— Exact. Rămăseseți la observația că acel cîine