— Da, ceea ce e cu totul extraordinar. Animalele pot cunoaște sentimente de dragoste față de puii lor sau față de partenerul cu care au făcut puii, dar sentimentul față de alt animal este exclus. Am mai făcut și alte experiențe cu el, dar toate cu scopul să-i stimulez inteligența, voiam să văd care este limita lui de înțelegere. Și atunci am trecut la mimă. Îl puneam să mimeze.

— Chiar așa?

— Da, chiar așa. De pildă, îi spuneam: „Eu acum trag cu pușca în tine și te rănesc foarte grav, mortal. Mimează-mi cum mori.” Și el se zvîrcolea și gemea, ca și cum era pe moarte. Sau îl învățam să mimeze că e bătrîn și neputincios. Sau că se joacă cu un alt cîine, un cîine imaginar. Ce reiese de aici? Că imaginația nu e doar o însușire omenească.

— Dar ce urmărești, de fapt, cu acest cîine? Un experiment în sine?

— Nu. Voiam să fac un film cu el. Mi-am cumpărat un aparat de filmat, peliculă, reflectoare și mi-am imaginat un scenariu.

— Cu un subiect?

— Bineînțeles. Subiectul era acesta: el adună de pe străzi toți cîinii bolnavi și flămînzi, îi aduce în curtea mea și organizează aici un fel de azil, unde le dă de mîncare și-i îngrijește din punct de vedere medical. Mîncarea și medicamentele le fura din casă, adică de la mine. Am repetat cu el primele cinci secvențe, totul mergea extraordinar, dar a venit cutremurul.

— Cînd v-a murit soția?

— Da. Soția și cîinele. De fapt, cîinele n-a murit la cutremur, a murit peste trei zile. L-am dus pe ruinele sub care se afla soția, ca s-o descopere, dar un buldozerist l-a lovit, fără să vrea, și l-a rănit mortal. I-a fracturat șira spinării.

— Ați suferit mult?

— Da. Mi-e jenă să vă spun, dar am suferit aproape la fel de mult ca și pentru soție. Adică soția a murit datorită hazardului, întîmplării, în timp ce el a murit la datorie. Am filmat moartea lui, am avut această putere morală. Este zguduitoare. Știți de ce?

— De ce?

— Pentru că el, acest cîine, încearcă să-mi explice din priviri că de data aceea nu juca momentul morții ca un actor, ci că murea de-adevăratelea.

— Mai aveți pelicula?

— Bineînțeles.

— Și mi-o arătați și mie?

— Cu plăcere. Cînd veniți prin București, v-o arăt. Iubiți animalele, da?

— Da, le iubesc. Mai bine zis, am o mare compasiune față de ele, mai ales atunci cînd sînt chinuite și pedepsite pe nedrept. Nu suport să le văd dresate cu forța. E ceva oribil. Cel mai de jos gest uman mi se pare dresarea unui leu. Adică omul, care e un rege al naturii, îl umilește pe leu, care e și el un rege, regele animalelor. E nedemn.

— Într-adevăr, dresura animalelor prin constrîngere e barbară. Cînd mă refer la constrîngere nu mă refer la bătaie, ci la faptul că animalul, dacă nu se supune, nu primește mîncare. Am văzut într-un film o scenă extraordinară cu copii japonezi care țin în colivii niște păsărele mici și grozav de frumoase. Aceste păsărele se zbat și țipă îngrozitor, cerînd astfel să fie eliberate. Turiștii americani, miloși, pot elibera cîte o păsărică contra unui dolar. Dar ce fac păsărelele după ce pleacă turiștii? Se întorc înapoi în colivie. Sînt dresate. Mi se pare că așa se și chema filmul: „Colivia”.

Nedelcu se uită la ceas.

— Știți cît e ceasul? întrebă el.

— Cît?

— E foarte tîrziu. E trecut mult de miezul nopții. Trebuie să mă duc. Mîine am o zi grea.

— Dar ce faceți dumneavoastră aici, de fapt?

— Ce fac eu aici? Fac o anchetă. O anchetă grea, complicată, îngrozitoare, ăsta e cuvîntul, îngrozitoare. Numai un om cu calmul meu ar putea să reziste la o asemenea treabă infernală.

— E o anchetă economică?

— Da, firește. În acest oraș s-a săvîrșit o lovitură de mare amploare. Poate cea mai mare din ultimii douăzeci, treizeci de ani. O lovitură de peste cincizeci de milioane de lei.

— Și? insistă Nela, căreia somnul îi pierise complect din cauza cafelelor.

— De doi ani de zile se încearcă să fie dovediți autorii ei, fără succes. Cel care a condus afacerea are geniu, e acoperit pînă la ultimul leu. Dar eu am să-l înving. Mai am o singură ecuație de rezolvat și-l dau gata. Iar el știe asta.

— Știe?

— Da. Dar se simte tare pe poziție. Toți complicii lui sînt foarte mulți, uniți pînă la fanatism. Și foarte bine instruiți.

— Îi cunoașteți pe toți?

— Pe toți.

— Și nu vă e frică de ei?

Nedelcu zîmbi încurcat, apoi tăcu cîteva clipe.

— Frică?! Da, mi-e frică, pentru că sînt în stare de orice. Dacă-i dovedesc îi așteaptă o condamnare sigură la moarte. Dar și lor le e frică de mine. Deocamdată sîntem în așteptare, ne studiem. Totul e cine dă primul. Cine dă prima lovitură puternică, lovitura care omoară. Un lucru e limpede pentru mine: că ei nu au nici o scăpare. Finalul afacerii e o chestiune de zile, cel mult o săptămînă.

— Îmi povestiți și mie? Sînt curioasă foc. Îmi plac poveștile cu suspans. Știți de ce? Pentru că sînt adevărate. Cele de ficțiune nu mă emoționează.

— Am să vă povestesc ceva mîine… Ceva în linii mari. Apoi, după ce rezolv, vă spun totul.

— Atunci să ne vedem mîine seară la cofetărie?

— Exact, spuse Nedelcu, îndreptîndu-se spre ușă. Eu îmi iau cafeaua acolo în fiecare seară, la ora opt.

A doua zi, după orele de școală, Nela reuși să intre pentru cinci minute la secretarul cu propaganda, dar acesta nu se comportă conform previziunilor lui Nedelcu, era rău dispus, întunecat la față, îngrijorat (probabil din cauza noului incendiu de la Combinatul chimic) și se declară neputincios în cazul respectiv.

— Îmi pare rău, dar nu pot să vă ajut cu nimic. Legea e lege pentru toți.

— Lozinca asta mi-e cunoscută, nu pentru ea venisem, îi răspunse Nela, apăsat, și plecă fără să insiste, nervoasă, cu o cumplită durere de cap.

La ora opt se întîlni cu Nedelcu în fața cofetăriei, intrară, dar nu