— Cumpărăm cincizeci de grame de cafea, eventual și cîteva pateuri și mergem la mine. Nu-mi place să discut în localurile publice, nu mă pot concentra. De altfel, am o migrenă cumplită.

Nedelcu era îmbrăcat altfel decît în seara precedentă, mai cochet și mai tinerește, chiar adolescentin, cu o geacă de piele maro, cu pantaloni gri și pantofi maro, cu catarame mici, imitînd argintul vechi, patinat. Acasă, în timp ce pregătea cafelele în chicinetă, Nela încercă să-l spioneze, să-l surprindă studiindu-se în oglindă, eventual, dar el răsfoia, degajat, o revistă de modă, ceea ce-i întări prima impresie, întrutotul pozitivă.

— Mi-ați promis, îi spuse ea, după ce aduse cafelele aburinde, c-o să-mi vorbiți cîte ceva despre afacerea de care vă ocupați.

Nedelcu surîse timid, suav, plecîndu-și privirea.

— Ieri-seară m-a cam luat gura pe dinainte. E o obligație elementară pentru mine să nu suflu un cuvînt nimănui despre chestiunea de care mă ocup. Poate mă credeți sau nu mă credeți, dar nici șeful Miliției județene nu cunoaște exact stadiul în care se află cercetările mele. Singurul care știe și pe care îl informez săptămînal este prim-secretarul. De aceea mă aflam ieri-seară acolo.

— Astăzi l-ați văzut?

— Da, m-a chemat dînsul de dimineață. Era amărît, distrus, vai de mama lui. N-a fost vorba de un incendiu propriu-zis la Combinatul chimic, ci de o explozie. Au murit douăzeci și unu de oameni și au fost grav răniți peste cincizeci. Explozia a fost atît de violentă, încît portarul a fost găsit la trei sute de metri despicat în două. Acum urmează anchete, arestări, destituiri, voturi de blam.

— Dacă nu aveți încredere în mine, nu-mi povestiți. Deși, eu sînt străină de localitate, abia am venit aici, deci nu există riscul să trădez secretul sau să avertizeze pe cineva.

— A, nu despre neîncredere e vorba… Pot să aprind o țigară?

— Desigur.

Nela aduse un pachet de Amiral, dar Nedelcu prefera Carpați fără filtru. Avea stilul lui de a aprinde țigara: lăsa bățul de chibrit să ardă pînă la jumătate, adică pînă cădea capul acoperit cu fosfor, apoi umezea cu limba țigara, o aprindea și trăgea primul fum adînc, pînă în străfundul plămînilor, ținea fumul acolo un sfert de minut și abia după aceea îl arunca afară, trimițîndu-l în sus, spre tavan.

— Îmi place cum fumați, îi spuse Nela, rîzînd.

— Țigara și cafeaua sînt singurele mele vicii.

— Alcoolul, nu?

— Nu.

— Nici femeile?

— Femeile?! se întrebă, mirat, Nedelcu. N-am fost îndrăgostit decît de două ori în viață. De soția mea, care a murit la cutremur, așa cum v-am mai spus, și de o altă femeie… O femeie de care, de fapt, sînt îndrăgostit în momentul de față. Nu știu dacă e vorba de dragoste sau, mai bine zis, nu știu dacă e vorba doar de dragoste. Poate altă dată, dacă ne vom revedea… dacă vom rămîne prieteni… am să vă spun. Dar despre soția mea aș vrea să vă vorbesc, îmi face chiar plăcere. Am iubit-o extraordinar de mult, am fost profund legat de ea, am suferit mult pentru ea, m-am sacrificat chiar și-mi face plăcere, vă mărturisesc foarte sincer, să evoc tot ce-a fost între noi. Din păcate, n-am avut pînă acum, ca să zic așa, un interlocutor care să merite să-i destăinuiesc această istorie emoționantă. Cred că și dumneavoastră vi s-a întîmplat să simțiți nevoia unei destăinuiri, dar să nu aveți cui s-o faceți, adică nimeni dintre cei din jur să nu vă ofere garanția că merită un asemenea gest.

— Credeți că eu merit?

— Da. În mod sigur. Îmi place cum ascultați, cum exprimă chipul dumneavoastră această concentrare, adică cum răsfrînge în afară cele ascultate, cum reverberează fiecare propozițiune, frază sau idee. M-ați înțeles ce vreau să spun?

— Vă rog să-mi povestiți, spuse Nela nerăbdătoare, aprinzîndu-și și ea o țigară după sistemul lui.

— Eu aveam douăzeci și opt de ani, iar ea optsprezece, era elevă la liceul de muzică.

— La ce instrument cînta?

— La vioară. Mergeam pe bulevardul Magheru, într-o după-amiază. Ploua, nu exagerat de tare, normal, dar suficient ca să te ude ciuciulete în decurs de o sută de metri. Eu eram sub protecția umbrelei și mergeam în spatele ei: potrivită de statură, cu părul negru, neacoperit, cu vioara în mîna dreaptă, cu un pulovăr peste uniformă, udă pînă la piele, dar nici nu se grăbea și nici nu se adăpostea sub o streașină, cum făcea majoritatea trecătorilor care nu aveau umbrele. Fără să-mi dau seama de ce – cred că din instinct, probabil ceva îmi spunea că ființa aceea avea nevoie urgentă de protecție – am acoperit-o cu umbrela mea. Ea nu și-a dat seama la început, continua să meargă cu capul plecat, profund îngîndurată, iar cînd s-a trezit din meditație, m-a privit fără surprindere și mi-a zîmbit. Mi-a zîmbit în așa fel încît mi s-a înmuiat nu numai trupul, ci și întreaga mea ființă interioară. N-am scos nici un cuvînt, nici eu, nici ea, mergeam la întîmplare pe străzi, fără să ne privim, fără să ne ferim de băltoacele de apă, fără să ne atingem, străini de tot ce era în jur. Cînd am ajuns, întîmplător, într-un părculeț, eu am șters o bancă cu batista, ne-am așezat și abia atunci ne-am privit adînc, cu o sete imensă, avea niște ochi mari, negri și sinceri. Eram atît de tulburat încît i-am spus o frază incredibilă, adică stupidă și bombastică, cel puțin așa mi se pare acum: „Vrei să fii a mea pentru totdeauna?”. Iar ea nu s-a gîndit nici măcar o secundă, nici nu apucasem să termin ultimul cuvînt și mi-a zis: „da”. Și, într-adevăr, din clipa respectivă am fost împreună pînă la moartea ei. Locuia la o mătușă, părinții se despărțiseră, erau niște descreierați alcoolici și scandalagii, cînd se luau la bătaie, aproape că-și demolau casa, stătuseră de multe ori prin aresturile Miliției. Din pricina asta, fata era dezechilibrată psihic, pendula între cinism și răzvrătire, între umilință și supușenie, era ca un personaj dostoievskian. Maică-sa o îndemnase, încă de la vîrsta de 12 ani, să devină prostituată,