Lucrurile mergeau, totuși, destul de încet. Poate și din vina mea, pentru că nu mă mulțumisem să cercetez numai arhiva Honigberger, ci, paralel cu inventarierea ei, încercam să pătrund și în nenumăratele rafturi cu cărți indianiste și ocultiste, operație care mă pasiona și care îmi răpea destul timp. După a patra vizită în casa din strada S., izbutisem să-mi dau seama de cît redactase doctorul din biografia lui Honigberger. Manuscrisul definitiv se întrerupea o dată cu reîntoarcerea lui Honigberger la Alep, prin 1822, unde doctorul sas introdusese noile metode de vaccinare, dar se mai aflau cîteva capitole, în ciornă, asupra celor șapte ani petrecuți de el în Siria. Toate acestea abia dacă alcătuiau un sfert din biografia propriu-zisă, căci Honigberger începea să fie interesant de-abia după ce ajunsese la Curtea lui Ranjit-Singh. Despre celelalte epoci din viața doctorului aventurier n-am găsit decît material documentar, clasat cu grijă în cartoane ordonate cronologic. Pe fiecare carton fuseseră însemnate datele, localitățile și numărul de mărturii respective. Uneori, în dreptul unui an, se aflau semne de întrebare sau trimiteri la un alt dosar al pieselor apocrife. Pentru că d-rul Zerlendi ajunsese la concluzia – mărturisită într-o notă a primului capitol – că multe afirmații ale lui Honigberger, acceptate de biografii săi contemporani, se întemeiau pe date false sau pe documente falsificate cu bună-știință mai tîrziu. Ce interes avusese Honigberger să mistifice o existență care fusese într-adevăr fabuloasă, desfășurată sub semnul misterului și aventurii, nu prea înțelegeam.

— N-ați ajuns încă la tainele de care îmi vorbea soțul meu? mă întrebă o dată Zerlendi.

Îmi era greu să răspund. Bănuiam ce fel de lămuriri așteaptă bătrîna doamnă din partea mea, și nu știam dacă am să i le pot vreodată destăinui. Cazurile de „moarte aparentă”, de transă yoginică, de levitațiune, incombustibilitate sau invizibilitate la care se referea Honigberger (și pe care doctorul Zerlendi le studiase îndeosebi) erau foarte dificil de explicat cuiva care nu înțelege teoretic posibilitatea lor de realizare. Iar în ceea ce privește călătoriile misterioase ale lui Honigberger în Kashmir și Tibet, cercetările sale de farmacologie magică, eventuala lui participare la anumite ceremonii inițiatice ale sectei Vallabhacharya[1], nu eram nici eu lămurit. Doctorul Zerlendi, dacă aflase ceva precis asupra acestor episoade obscure, nu le însemnase în cartoanele biografiei sale.

— Taine întîlnesc la tot pasul, răspundeam eu evaziv. Nu m-am deprins încă a le desluși…

D-na Zerlendi rămînea lîngă mine, cu privirile pierdute cîteva clipe, apoi se reculegea treptat și părăsea biblioteca cu pașii ei melancolici. Cînd întîrzia mai mult de vorbă, mă întreba despre călătoriile mele în India; îndeosebi o interesau amănuntele despre mînăstirile himalayene pe care le cunoscusem, lucruri despre care nu prea vorbesc bucuros. Niciodată nu mi-a mărturisit ceva despre viața ei, despre familia lor. Niciodată n-am aflat numele prietenilor ei, la care se referea uneori.

Tot ce-am descoperit în urmă a fost întîmplător. Venisem o dată, trei săptămîni după prima mea vizită, ceva mai devreme decît de obicei. Ploua în ziua aceea, o ploaie tristă de toamnă, și jupîneasa bătrînă mi-a deschis cu oarecare întîrziere. D-na Zerlendi era suferindă, mi-a spus. Totuși, eu puteam intra; făcuse chiar focul în cămin. Am intrat cu sfială. Biblioteca parcă se schimbase, în lumina mucedă a ploii de toamnă. Căminul nu izbutea să încălzească odaia aceasta uriașă. M-am apucat totuși de lucru cu înverșunare. Mi se părea că d-na Zerlendi și-ar simți alinate suferințele știindu-mă că lucrez într-o odaie vecină, și că, poate, într-o zi destul de apropiată, îi voi putea lămuri unele din „tainele” pe care le scormonise soțul ei.

Jumătate de ceas după venirea mea, ușa de la bibliotecă se deschise și intră o doamnă tînără, cu o țigară în mînă. Nu părea deloc surprinsă că mă găsește acolo, la birou, cu mapele deschise în față-mi.

— Așadar, d-ta ești! exclamă ea apropiindu-se.

M-am ridicat și mi-am rostit numele.

— Știam, mi-a spus mama, adăugă ea în treacăt. Să sperăm că o să ai mai mult noroc.

Am zîmbit încurcat, neștiind prea bine ce vrea să spună. Apoi, am început să vorbesc despre tot ce găsisem în legătură cu Honigberger. Tînăra mă privea cu oarecare ironie.

— Astea le-am aflat mai demult, mă întrerupse ea. Pînă aici au ajuns și ceilalți. Bietul Hans trecuse chiar mai departe după cîte se spune…

Am privit-o desigur atît de uimit, încît tînăra a început să rîdă. Și-a stins țigara într-o scrumieră de aramă și s-a apropiat de mine.

— Sau poate ți-ai închipuit că „tainele” acestea te-au așteptat pe d-ta, un sfert de veac aproape, ca să le dezlegi?! Eroare, scumpul meu domn. Au mai încercat și alții. Tata era doar un bărbat bine cunoscut, și „cazul” lui nu s-a stins atît de repede în amintirea unui grup destul de întins de oameni de dinainte de război…

— Nu sînt responsabil de eroarea în care m-ați surprins, răspunsei eu, silindu-mă să par cît mai puțin tulburat. D-na Zerlendi a găsit de cuviință să-mi destăinuie numai anumite lucruri, trecînd altele sub tăcere. Mandatul meu e, de altfel, limitat, adăugai zîmbind. Mă aflu aici ca să-mi dau seama de materialul documentar în legătură cu biografia doctorului Honigberger.

Tînăra mă privi în ochi, parcă i-ar fi fost greu să mă creadă. O văzui, atunci, mai bine. Înaltă, subțire, aproape slabă, avea ochii arși de o lumină mocnită și gura nervoasă. Nu era deloc fardată, și asta adăuga cîțiva ani la cei peste treizeci pe care-i avea.

— Bănuiam eu că mama îți ascunde anumite lucruri, începu cu o voce mai puțin crispată. Poate te-ar fi dezamăgit, altminteri, de la început, spunîndu-ți că munca d-tale de astăzi a mai fost împlinită încă de alte trei persoane. Cel din urmă era un ofițer german rămas în București după ocupație. Bietul Hans, îi spuneam noi, pentru că soarta lui a fost într-adevăr tragică. A murit într-un accident de vînătoare, la o moșie a noastră. El pretindea că începe să înțeleagă „tainele” lui Honigberger, la care se referea tata, dar că știe prea puțin românește și că mai trebuie să învețe.