Gabură și el tresare. Ai transmis fluidul celebrității tale.“ Gabură o întrerupse, rugător, aproape milog: „Dar ea nu vrea să se căsătorească cu mine. S‑ar căsători cu arta mea, dacă s‑ar putea, dar asta nu se poate.“ „Ai înțeles, deci, pe cine vreau să‑ți descriu. Mă scutești s‑o laud. Apreciez delicatețea ta. Nu‑mi place, într‑adevăr, ai presimțit, să laud femeile. Nu știu pînă unde se întind meritele lor și ce trebuie să adaug eu, ca un surplus.“ „Martha“, rosti Gabură, ca o confirmare, de parcă invocîndu‑i numele ar fi curmat dilema. „Exact. Femeia pe care aș accepta‑o eu și toți ceilalți. Vom încorona‑o chiar în această seară. Să te uiți la prestanța ei. La felul de a sta între oameni. Lasă în jur un loc gol. Este cercul de respect ce i se cuvine. Apoi pictura ei. Ai invitat‑o tu însuți să‑i mai vezi o dată tablourile în atelier. Cei doi cărora le‑ai oferit înainte aceeași onoare (văd încă lucrările ei expuse la tine, ceea ce este un semn bun) au devenit maeștri egali cu tine, celebrități. Tu dispui de tot mai puțin timp să te ocupi de casa Gabură. Și casa are nevoie de un stăpîn.“

Seara a urmat încoronarea, spectacol de omagiere rar și exorbitant. Martha, luată prin surprindere și, evident, măgulită, nu s‑a putut sustrage. Gabură s‑a temut să asiste de la început. Cea care a depus coroana pe fruntea sărbătoritei a fost însăși Reia, întotdeauna, în astfel de împrejurări, rezervată, caustică, secretând venin. Derogarea era în sine o cinstire fără precedent. Martha, pradă unei bucurii simple, atribui alegerea noii sale picturi și presupuse amestecul lui Gabură, sugestia lui. Nimeni nu era aici sărbătorit, în orice caz, fără ca el să aprobe. Încoronarea, mult simplificată acum, pînă ajunsese doar un pretext, fusese la început o serbare zgomotoasă, bahică. Sărbătoriții (cu rari excepții, numai bărbați), după ce erau purtați pe brațe, primeau invitația să se producă: să cînte, să picteze, să declame, un mod de a demonstra că omagiatul a fost bine ales, că și‑a meritat cinstirea. Martha, cînd surveni invitația (ideea se păstrase în ceremonial, dar nu mai presupunea decît un gest simbolic), se duse fără ezitare spre Gabură și îl îmbrățișă. Asistența, nepregătită pentru surpriză, deliră, aplaudînd cu o vehemență aproape protestatară, Kitty, absentă, socoteau cei prezenți, ar fi urmat, în chip firesc, să părăsească scena. Nimic în acest sens nu se rosti însă și Martha persistă în neștiință (ea însăși avea să se mire cît de extraordinară fusese nepriceperea ei), încîntătoare în modul de a trece peste un moment atît de delicat („Dacă nu știam nimic, va spune, era de la sine înțeles că mă purtam cu o mare naturalețe, n‑aveam nevoie să‑mi studiez gesturile, cuvintele, să mă temperez în momentele critice, pînă și Gabură mi se părea agreabil, el, care numai muiat în culoare mai capătă un rost și se sustrage celei mai anodine dintre înfățișări“). Ca un preludiu, Martha primi de la marile doamne sărutul de credință. Asistența, poate niciodată atît de numeroasă (opera Relei în întregime), consimți că se derulau clipe memorabile. Pentru prima oară după multă vreme Martha nu părăsi în acea noapte casa Gabură. Și încă a doua zi, din zori, zvonurile sfărîmară liniștea: Martha se căsătorește. Doamna Martha Gabură devine stăpîna casei cu același nume.

Trecuseră cinci zile, Kitty, la curent cu uneltirile, întîrzia să reacționeze. Gabură tremura în așteptare. Brusc, pentru el, lumea începea să se clatine. Reia intrase și ea în pămînt. Martha, alungată de zvonuri, dispăruse definitiv. O singurătate hăulitoare pătrunsese în salonul lui Gabură. Apoi se arătă, parțial, dezlegarea. Poetul și Kitty, urmați de cohortele de fete din seara poeziei de dragoste, cînd se înscenase „Visul“, minus cineaștii, înlocuiți de balerini supli, intrară cu întregul cortegiu în casa Gabură, neanunțați, asumîndu‑și‑o, ca pe un teritoriu părăsit. Cel de al treilea poem, intitulat „Eva Angela“ (era adevăratul nume al lui Kitty, pe care ea îl permitea numai iubiților, în rest rămînea Kitty pentru toți și în orice împrejurări), fu declamat cu o voce stinsă, ca o rugă, iar balerinii interveniră ca niște fluturi albi, în timp ce fetele de la conservator, cu ingenuitatea lor, murmurau un refren, smuls din poemul recitat, aplecîndu‑și ritmic capetele într‑o parte și în alta. Numele Eva Angela revenise de atîtea ori, cam la al treilea vers, că tot poemul se transformase într‑un strigăt. „Ai trădat poezia, zise în final bardul, mai obosit ca nicicînd, arătîndu‑l pe Gabură, ivit într‑o margine, spectator stingher, persecutat de gîndul că universul își ridică negurile împotriva sa. Ea este Eva Angela, dar pentru tine nu va exista decît numele Kitty. Sînt îndurerat și fericit totodată. Poemul a spus‑o mai bine decît mine. Nu mai am nimic de adăugat.“ Kitty izbucni în hohote de rîs, ca la o nemaipomenită ispravă. Cum așa ceva nu era prevăzut în scenariu, poetul, mînios, ridică ofensat capul, cu o zvâcnire orgolioasă, înfățișîndu‑și faimosul profil de consul roman. După ce poetul și suita plecară, Kitty îi zise lui Gabură: „Am să‑ți explic ce a fost. Mă vrea el. Garantează că în trei săptămîni voi fi soția lui. Mi‑a enumerat secolele cît va dura poezia sa și mi‑a explicat că tu lucrezi cu un material perisabil, că ești un geniu, incontestabil, dar materia în care te transpui (nici nu lucrezi măcar în piatră) te va trăda. Pe cînd el a ales cuvîntul. Și cuvîntul este nemuritor. O limbă poate să piară și să renască, oricînd comorile ei pot fi transmutate în altă limbă. Cuvîntul va exista cît vor exista oamenii. Mă vrea pe mine, fiindcă a aflat că tu ești pe cale să renunți și nu poate suporta să mi se aducă o asemenea ofensă. Mi‑a înfățișat în toate chipurile incapacitatea lui de a avea o nevastă, dar pentru mine se va sacrifica, chiar dacă îl vor părăsi toți adoratorii și în primul rînd poeții care descind din el și al căror șef se consideră. Eu însă te vreau