pe tine, cu aerul acesta nătîng (îl ai chiar în clipa asta), cu urîțenia ta obosită și geniul, bun pentru toți ceilalți, în afară de tine. Tu îți pleci genunchii în fața Marthei și nu mă vrei, te‑ai înșelat cu bună știință, ai operat o substituție, ca toți bărbații, pîndind momentul să mă abandonezi. Martha nu te vrea pe tine și nici nu va ști vreodată ce vrea, iar lanțul se prelungește mult, în același mod, nu avem cum ajunge la capătul lui.“ Gabură țipă de două ori la rînd: „Nu! Nu!“ Protestul său nu urma un drum prea clar și Kitty nu se strădui să înțeleagă. Dar Gabură adaugă singur: „Ești adorabilă! Ești adorabilă! Te vreau și pe tine! O vreau și pe Martha! Vă vreau pe toate! Sînt un artist și vă vreau pe toate! Am nevoie de toate!“

 

Informațiile lui Matei, rezultate din ce i se povestise, se opreau în punctul acelor zvonuri despre căsătoria Marthei și el nu se gîndi să treacă mai departe, dincolo de rumoarea veștilor. Curmă chiar sursele povestirilor de pînă atunci, încredințat că este dreptul său să primească explicații. Nu se pronunțase dacă ele trebuie să vină direct de la Martha sau pe căi ocolite, asta nu‑l privea. Nutrea convingerea că absurdul se va sfărîma de rezerva sa demnă, deși fusese adînc jignit, or nimic nu era mai absurd decît o presupusă căsătorie a Marthei, despre care nici nu știa exact dacă nu era soția lui (numele, mereu numele lor comun) sau nu fusese, într‑un timp nu prea îndepărtat. Matei învățase să prețuiască așteptarea. În viața sa de pînă acum, înțelepciunea cea mai temeinică pe care o dobîndise era calmul în fața necunoscutului. Așa cum în liceu, pentru el nu constituia o dificultate să privească la distanță, în încăperi tainice și să devină martorul fără voie al unor secrete păzite cu spaimă de cei legați de ele, putea tot atît de ușor să provoace semnale din timpul ce abia se pregătea să vină din viitorul încă nesigur și să cunoască în ce mod va fi implicat el în afacerile complicate ale acelui viitor. Dar nu făcea uz de capacitatea sa, iar atunci cînd era vorba de Martha evita în mod deliberat să ia în considerare presentimente, sau orice alte semne obscure, și cu atît mai mult avertismentele clare, transmisiunile neobișnuit de limpezi, încă fără nume, rezervate pentru el, Matei, prin cine știe ce hazard, și inaccesibile celorlalți din jur, sosite din timpul încă nenăscut. Inaugura lungi perioade de reflecție, cu toate punțile tăiate, ancorat într‑un prezent sărac, dar foarte potrivit unor gînduri bogate. Erau faimoasele lui „zile cu Martha“, se gîndea exclusiv la ea și nici un amestec al faptelor viitoare nu era posibil. Îl încînta să o detașeze complet de ce ar putea să i se întîmple lui sau ei, iar Martha, în singurătatea princiară, dobîndea frumuseți imposibil de stăpînit altfel. În asemenea zile, Matei se convingea că mereu ceva străin se interpunea între el și Martha, că de fapt aproape tot ce știa despre ea (cu excepția, în primul rînd, a grădinii paradisiace) venea prin intermediul cuiva, se raporta și la altcineva, ca acum, la Gabură și toți ai săi. Dar el voia ca Martha să nu aparțină nimănui, așa cum o răpise atunci din casa Gabură, să evolueze exclusiv în sfera sa, într‑o independență care s‑o răsplătească de necazurile călătoriilor prin alte lumi. Martha, dincolo de el, printre ceilalți, își pierdea pentru Matei adevărata identitate, în orice caz, el nu era interesat să și‑o imagineze în păienjenișul de interdependențe, defavorabil Marthei, pentru că în toată această țesătură în care se vedea angajată, ea se cheltuia pe sine, în dauna lui, a lui Matei. Și totuși, în majoritatea timpului, Martha exista în afara sa, obligîndu‑l să facă abstracție că o astfel de realitate este posibilă. Însă a face abstracție înseamnă a lua în considerare și apoi a nesocoti, un lucru atît de elementar n‑avea cum să‑i scape lui Matei. Se ivea, rar de tot, ispita s‑o urmeze pe Martha în drumurile ei necunoscute, îi venea atît de ușor, dar asemenea ispite contraziceau prea mult imaginea primordială și el n‑o voia decît pe Martha lui, cu tot ce‑i adăugase el, nu cu aura trecerii prin lumile străine. Acesta era motivul principal pentru care îndepărtase acum zvonurile despre căsătoria Marthei, fără ca măcar un minimum de curiozitate să‑l determine (el era, la urma urmei, cel păgubit) să afle cine ar putea fi partenerul de căsătorie. Se înregistrau la el două niveluri de reacție, unul comun, spontan, neregretat, o bruscă izbucnire de mînie, o ofensă resimțită pînă la ultima ardere, un pumn izbindu‑i‑se între coaste nemilos, ca apoi să se producă un gol și reacția majoră să domine: se însenina și reflecțiile se organizau armonios, după legile propriului său univers, punîndu‑l în posesia unei libertăți ce‑i îngăduia nu numai să se bucure de binefacerile ei, ci să înlăture orice obstacole, să‑și ia zborul în toate direcțiile, fără griji, marea lui voluptate de a rămîne doar cu sine, stăpîn pe toate posibilitățile.

Martha, frumoasa și ciudata Martha, brunetă temperamentală, cu arta ei de a se face dorită și așteptată, suferea enorm cînd imixtiuni, oricît de neînsemnate, se resimțeau în viața sa. „Ce s‑a știut despre mine, nu mi‑a aparținut, mereu cineva a inventat în locul meu, a dat o turnură convenabilă pentru el vieții mele. Nu învinuiesc pe nimeni, dar eu continui să cred că adevărurile despre mine le dețin numai eu, că în clipa cînd cea mai mică mișcare se produce, și dacă ea mă privește, sensul ei mi se dezvăluie întîi mie. M‑am convins că exist în ipostaze diferite și contradictorii și am admis că eu, cea adevărată, nu voi triumfa întotdeauna. Ba am mers pînă acolo că am împrumutat cu bună știință o reprezentare sau alta despre mine și viața mea și m‑am folosit, nu fără o plăcută viclenie, de neadevărul lor, pentru a apăra ce am socotit că este esențial