și îmi aparține. Cei din jur au o mare disponibilitate să ne pună la dispoziție false adevăruri despre noi și nimic nu‑i bucură mai mult decît să le luăm în considerare, să ne servim de ele, să ne autosugestionăm că sînt întocmai așa cum le‑am visat. Mi‑a fost teamă, de cînd mă știu, de propria mea biografie și n‑am putut să disting clar ce s‑a depozitat în ea cu participarea mea și ce a intervenit din exterior, fără să fiu măcar avizată. Mi‑a fost greu să afirm pînă la ce punct mă recunosc în ea, mai degrabă deloc, purtînd‑o ca pe o haină de împrumut, indispensabilă, dar care nu aderă la felul tău de a fi. Îmi este imposibil să stabilesc ce fapt devine biografie și din ce motive, cum se produce, pe ce căi, ce metamorfoză suportă. Am trăit în independență totală față de biografia instituită în numele meu. Nu, n‑am trăit în una paralelă, adevărată, conformă cu mine însămi, cum ar fi fost normal, ci sustrăgîndu‑mă oricărei cristalizări, continuități, înlănțuiri cauzale. Capacitatea mea uluitoare de a nu ști ce las în urmă i‑a îngrozit pe toți. Trăiesc, în raporturile cu mine însămi, în aceeași independență ca față de alții. O, ce satisfacții mi‑au dat evadările mele, ideale în toate privințele, puțin altfel decît oricare altele. N‑am evadat dintr‑o realitate cunoscută, determinată, ci din una care doar ar fi putut să fie și eu nu am vrut‑o. Extraordinară este senzația să mergi cu cineva pe drum și acel cineva să aibă impresia că ești cu el, să te manifești în consecință, cu exteriorizările banale ale unei asemenea împrejurări, și tu nici măcar să nu fi plecat de acasă, să te mai lăfăiești încă întinsă pe o canapea, singură, singură de tot, însă nu în felul obișnuit, singură fără nevoia de a fi și altcineva, o singurătate fără conștiința existenței celorlalți. Mi s‑a spus că în copilărie fugeam în grădină, mă apropiam de plante și le ascultam, ceva se întîmpla în ele, prea erau altele la interval de numai o săptămînă, și trebuia să aud și eu. În schimb, cînd eram eu strigată, nu auzeam. S‑a crezut multă vreme că o infirmitate fatală mă va chinui pînă la sfîrșitul vieții. Tentația de a examina ce se petrece în exterior, de a mă muta din mine însămi acolo, în acel exterior, a fost pentru mine, în copilărie (mi s‑a povestit mereu), enormă. Dusă la o petrecere populară, un soi de bîlci duminical, cu lume pestriță, gălăgioasă, dezordonată, fiind scăpată de sub supraveghere și foarte mică încă, m‑am luat după niște țigani lăutari, și cînd am fost găsită și readusă în familia unde fusesem găzduiți, părinții și noi, copiii, n‑am manifestat nici cea mai mică frică de pedeapsă, ci m‑am așezat undeva gînditoare, absolut absentă, și am rămas așa aproape întreaga zi. În liceu, la ieșirea de la cursuri, în zgomotul infernal, în dezlănțuirea de fiare scăpate în junglă, eu o apucam, instinctiv, în direcția contrară puhoiului, și dacă greșeam și se țineau după mine grupuri sălbatice, năucite de libertate, schimbam iarăși ruta, fără să‑mi dau seama. Cînd am devenit femeie, și încă una temperamentală, comportamentul meu, niciodată studiat, niciodată cunoscut dinainte, a semănat în jur deruta cea mai cumplită. Se puteau aștepta de la mine la orice. Observam, în timp ce discutam senină, ca o doamnă liniștită, grav civilizată, pînă la anihilare, cum este pîndită reacția mea neprevăzută, și dacă se întîmpla ca ea să nu apară, nu un sentiment de frustrare se năștea, ci o spaimă și mai devastatoare. Ceea ce este mai greu de înțeles (evident, pentru mine) este oroarea de improvizație. Și atunci unde, cît de adînc în subteran se naște și se petrece viața mea, și cît îmi va trebui să ajung pînă acolo, și ce va reprezenta asta pentru explicarea tribulațiilor de la suprafață și, la urma urmei, la ce‑mi va folosi să știu? Inexplicabil pentru foarte multă lume, sînt mulțumită de viața mea și nu am ce‑i reproșa. Poate și din pricină că ea poate deveni oricînd exact ce doresc, că dispune de proprietăți misterioase de a se ajusta și a‑mi fi pe plac? Nimic nu mi s‑a părut vreodată imposibil. Am povestit cuiva că ieșind din casă, într‑o după‑amiază, mi‑am zis că acum trebuie să‑l întîlnesc pe cutare, și l‑am întîlnit realmente, deși absentase trei ani și reapăruse în oraș chiar în acea zi. Nu mi s‑a părut imposibil, fiindcă am admis că orice întreprind mă reprezintă, aduce în lume ceva din ființa mea și m‑am putut cheltui la fel, în actele mici, tulburi și în marile excese, care dislocă sufletul nostru. Suferim și tragem peste chipul nostru o mască tragică în momentele cînd sîntem contrariați, sfidați de altă față a lucrurilor și ne destindem satisfăcuți cînd nici una dintre așteptările noastre nu sînt contrazise. Eu am trăit însă în afara unui astfel de circuit. Inexplicabil pentru mine este un singur fapt: se spune că nu suport amestecul străin în viața mea, că orice imixtiune mă crispează, că mi se deschid răni pe care le resimt multă vreme, că n‑am habar să mă apăr. Eu nu‑mi amintesc așa ceva.“ În meditațiile ei, Martha utiliza elemente disparate, unele o priveau pe ea, dar cele mai multe aveau o proveniență ciudată. „Eu, cea care meditez, obișnuia să zică, nu sînt rudă cu ființa din mine dornică să trăiască, să aibă iubiți și să‑i deteste, să scandalizeze și să plîngă fericită cînd o copleșesc simpatiile.“ Martha evolua (nici Matei, nici ea nu erau capabili să ia cunoștință) într‑o sferă fără contingență cu gîndurile și așteptările lui Matei, după ce el o desprinsese de zvonurile din casa Gabură. Cosmonauții, la întoarcerile pe pămînt, în capsula ca un miez de foc, sînt obligați să nu depășească un anumit unghi de coborîre, altfel riscă să treacă razant cu terra și să fie definitiv catapultați în neant. În raporturile cu Matei, gîndea el (sau gîndise înainte de a se închide în alte