minute după primele uh-uri şi ah-uri (după un duet muzical şi după cîteva frugale scene de amor pe acea celebră blană de urs căreia îi puteai simţi distinct, separat, fiecare fir de păr – cîtă dreptate avusese Predestinatorul Adjunct!), negrul suferi un accident de elicopter şi căzu în cap. Buf! Şi ce durere pătrunzătoare în frunte! Din rîndurile spectatorilor se înălţă un adevărat cor de au, vai şi ah!

În accidentul suferit, toată condiţionarea se duse pe apa sîmbetei şi negrul făcu o pasiune dementă şi exclusivistă pentru blonda Beta. Aceasta i se împotrivi. El stărui. Se dezlănţuiră lupte, urmăriri, o bătaie cu un rival şi în cele din urmă o răpire senzaţională. Blonda Beta fu răpită în cer şi ţinută acolo, plutind în aer, trei săptămîni într-un tête-à-tête teribil de antisocial cu negrul cel dement. În sfîrşit, după o serie întreagă de aventuri şi multe acrobaţii aeriene, trei Alfa tineri şi chipeşi izbutiră s-o salveze. Negrul fu internat într-un Centru de Reeducare pentru adulţi, iar filmul se încheie cu un happy-end decent şi spectaculos, întrucît blonda Beta deveni amanta celor trei salvatori ai ei. Se întrerupseră cu toţii o clipă pentru a cînta un cvartet sintetic, cu acompaniament superorchestral deplin, însoţit de valuri de miresme de gardenii emanate de orga olfactivă. Apoi blana de urs îşi mai făcu o dată apariţia şi, în toiul unei izbucniri a sexofoanelor, ultimul sărut stereoscopic se topi în întuneric, ultima furnicătură electrică se stinse pe buzele spectatorilor aidoma unui fluture de o zi care se zbate, tremură din ce în ce mai firav, tot mai vlăguit şi pînă la urmă rămîne absolut nemişcat.

Dar pentru Lenina nu muri cu totul. Chiar şi după ce se aprinseră luminile, în timp ce se îndreptau încet către lifturi, împreună cu mulţimea de spectatori, duhul fluturelui încă-i mai pîlpîia pe buze, încă-i mai trimitea fiori fini de freamăt şi plăcere pe toată pielea trupului. Avea obrajii îmbujoraţi, ochii strălucitori ca nişte picături de rouă şi respiraţia întretăiată. Se apucă strîns de braţul Sălbaticului şi i-l lipi de trupul ei. El îşi coborî o clipă privirile asupra ei, palid, chinuit, plin de dorinţă şi ruşinat de această dorinţă. Nu merita el, nu… O clipă privirile li se întîlniră. Vai, cîte comori făgăduiau ochii Leninei! Revărsarea fabuloasă a unui temperament de regină. Dar el îşi îndepărtă repede privirea şi-şi smulse braţul din strînsoarea ei. Era vag înspăimîntat ca nu cumva ea să înceteze să mai fie un lucru de care se simţea nedemn.

— Nu cred că ar trebui să vezi lucruri dintr-astea, îi spuse el, grăbindu-se să dea vina pe lumea în care trăia pentru orice abatere a Leninei de la perfecţiune, pentru orice cusur trecut sau, eventual, viitor.

— Ce fel de lucruri, John?

— Lucruri ca filmul ăsta oribil.

— Oribil? Lenina era sincer surprinsă. Mie mi s-a părut delicios.

— A fost ceva josnic, spuse el indignat. O ruşine!

Lenina clătină din cap:

— Nu înţeleg ce vrei să spui!

De ce o fi fost oare atît de ciudat? Şi oare de ce se străduia să strice mereu lucrurile?

În taxicopter nici nu se uită la ea. Ţinut în frîu de jurăminte straşnice pe care nici nu le rostise vreodată, ascultînd de legi care de mult încetaseră să mai funcţioneze, şedea tăcut, cu capul întors într-o parte. Uneori, de parcă un deget ar fi ciupit o coardă întinsă, gata să se rupă, tot trupul i se zguduia de o tresărire nervoasă.

Taxicopterul ateriză pe acoperişul blocului în care locuia Lenina. „În sfîrşit!“ se gîndea ea jubilînd cînd se dădură jos. În sfîrşit – cu toate că pînă şi adineauri fusese tare ciudat. Oprindu-se sub un felinar, se uită în oglinjoara din poşetă. „În sfîrşit.“ Da, chiar că-i strălucea puţin nasul. Şi-l pudră cu puful. În timp ce el plătea taxiul – numai bine avea timp să se aranjeze. Ascunzîndu-şi strălucirea aceea vulgară, îşi zise: „E straşnic de chipeş. N-ar fi trebuit să fie sfios ca Bernard. Şi totuşi… Oricare alt bărbat ar fi făcut-o de mult. Dar, mă rog, în sfîrşit!“ Bucăţica aceea de faţă pe care o vedea în oglinjoară îi zîmbi brusc.

— Noapte bună! şopti o voce sugrumată în spatele ei.

Lenina se răsuci pe călcîie. John stătea în uşa taxicopterului, cu ochii ficşi, privind în gol; era evident că o privise tot timpul cît îşi pudrase ea nasul, aşteptînd – dar ce anume? Sau şovăind, încercînd să se hotărască şi în tot răstimpul acesta gîndindu-se, gîndindu-se – Lenina nu-şi putea închipui ce gînduri extraordinare i-ar fi putut trece prin cap.

— Noapte bună, Lenina, repetă el şi, încercînd să zîmbească, făcu o grimasă ciudată.

— John, dar… credeam că… adică tu nu…?

Sălbaticul închise portiera şi se aplecă să-i spună ceva şoferului. Taxicopterul se înălţă vertical în aer.

Privind în jos pe fereastra din pardoseală, Sălbaticul apucă să mai vadă faţa Leninei întoarsă în sus, palidă în lumina albăstruie a felinarelor. Avea gura deschisă, îl striga. Văzută în racursi, silueta ei se îndrepta spre el; pătratul din ce în ce mai mic al acoperişului păru să se prăbuşească în întuneric.

Peste cinci minute era înapoi în camera lui. Scoase din ascunzătoare volumul mîncat de şoareci, întoarse cu evlavie paginile decolorate şi boţite şi începu să citească Othello. Îşi aminti că Othello era ca şi eroul din Trei săptămîni în elicopter – un negru.

Ştergîndu-şi ochii de lacrimi, Lenina traversă acoperişul pînă la lift. Coborînd spre etajul douăzeci şi şapte îşi