Lipan calea întoarsă, vremea s-a zbârlit. S-a răsucit vântul şi a prins a bate de cătră miezul-nopţii. Dezgheţurile au stat. Lumina a slăbit în dosul pâclelor. Cu această suflare rece în spate şi pe sub fuga aceasta de nouri subţiri, cei doi călători au umblat în tăcere ca printr-o ţară nouă. Abia o văzuseră în ajun şi acuma n-o mai cunoşteau.

  Caii bocăneau cu potcoavele lui moş Pricop prin gloduri îngheţate şi grunzuri. Drumurile şi potecile erau pustii. Ferestrele crâşmelor degeaba arătau covrigei uscaţi în gâturi de sticlă cu băuturi colorate. Aveau un aer de părăsire şi dezolare. Asta însă pentru puţină vreme, căci biruinţa deplină a soarelui nu putea să întârzie.

  Toate stăteau ca-ntr-o aşteptare. Când vor porni iar la vale puhoaiele, trebuiau să ducă o veste nouă. Aşa dezlega Vitoria înţelesul acestor înfăţişări schimbate.

  La marginea celei din urmă Dome, cum intrau, era crâşmă, după rânduială. Au descălecat ş-au lăsat caii unul lângă altul, fără să-i lege, fără să le deie grăunţe.

  S-a ridicat de după gratiile tejghelei o femeie, care se silea să oprească, cu palma, căscaturi somnoroase. Vitoria a poftit o garafă de vin ş-a cerut şi al treilea pahar. Crâşmăriţa a aşezat la rând şi al treilea pahar. Au vorbit puţine lucruri despre vreme, despre nutreţul vitelor. Deşi somnoroasă, fiind femeie şi crâşmăriţa pe deasupra, gazda n-a lipsit să-şi puie întrebările cunoscute.

  Da' dumneavoastră de unde veniţi?

  Venim din Vatra Dornei.

  Şi unde vă duceţi?

  Ne ducem încolo, la vale.

  Vitoria a stătut puţintel la îndoială. Pe urmă a mărturisit:

  Mă duc după un datornic.

  Aşa?

  Da. Este o pricină cu nişte oi, care au trecut la iernat astă-toamnă, cătră Sfinţii Arhangheli.

  Aha! A făcut femeia cu nepăsare.

  Pe-aici pe la dumneata, n-or fi făcut cumva popas?

  Or fi făcut.

  Pricina mea e pentru un cârd de trei sute. Şi stăpâni erau trei, călări – unul pe-un cal negru.

  De asta nu-mi aduc aminte. Poate-or fi trecut când eram, eu dusă de-acasă, la o fată care am măritat-o în fundul Şarului.

  Dar bărbatul dumitale nu-i aici? Poate va fi ştiind el.

  Nu; că acuma-i dus el acolo. Pentr-un pahar de vin s-au spus destule vorbe, încheie cu acrime crâşmăriţa.

  Pe când încălecau, Vitoria a făcut o observaţie cu glas destul de tare, ca s-o audă dinlăuntru gazda.

  Se vede că aici nu-i loc de popas.

  Dar de ce-i? A dat răspuns ascuţit crâşmăriţa, grăbindu-se să scoată afară numai capul.

  Pe-aicea te uiţi şi treci, a grăit cu buzele subţiate şi apăsate nevasta lui Lipan.

  Crâşmăriţa s-a simţit pe loc otrăvită de asemenea ocară. A ieşit cu totul în prag, lepădând câteva vorbe rele. Vitoria n-a mai întors obrazul. Părea că n-aude nimic, dar într-însa se zbătea năduful. Pe acest dintâi duşman îl dorea mort şi îngropat subt ochii săi.

  Au mers fără să schimbe o vorbă, până în celălalt capăt de sat, la ieşire. Munteanca a strâns frâul.

  Iar oprim şi iar vorbim? A întrebat cu îndoială Gheorghiţă.

  Iar. Ce vrei să fac, dacă asta-i slujba pe care o am? Aici era o bătătură largă, cu multe rămăşiţi ale popasurilor.

  Crâşmarul, om cărunt, negricios şi subţiratic, nu părea posac şi avea ochi ager.

  — Vă întoarceţi aşa degrabă? Întrebă el. V-am văzut trecând ieri.

  Vitoria îl privi cu luare-aminte. Se tângui:

  Ce să facem? Mă întorc, om bun. Am nişte daraveri încurcate. Văd că dumneata, dacă te-oi întreba ceva, ai să-ţi aduci aminte.

  Să vedem, întreabă-mă. Iaca vinul pe care l-aţi cerut, iaca paharele. Dar socot că să bei întâi dumneata, care întrebi. Şi dacă ţi-oi fi de folos, oi gusta şi eu.

  Nu mă-mpunge, omule, grăi Vitoria cu blândeţă. Să te ferească Cel de sus de năcazuri ca acela pe care-1 am eu.

  Dacă nu mi-i spune ce te doare, nu ţi-oi putea fi de nici un folos.

  Femeia a vorbit de turma de trei sute de oi şi de trei oameni călări.

  Omul îşi aducea tare bine aminte; şi obrazul muntencei se însenină puţintel. Cătră Sf. nţii Arhangheli Mihail şi Gavril, într-adevăr a făcut popas mai la vale, pe toloacă, asemenea turmă cum o prubuluia nevasta. Când ciobanii s-au mişcat înspre crâşmă, au sosit din urmă şi stăpânii, în număr de trei. Da-da! Unul era pe-un cal negru ţintat şi purta căciulă brumărie. Acela a dat poruncă pentru rachiu ş-a cinstit pe ciobani. A cerut o litră deosebită pentru el şi pentru ceilalţi doi tovarăşi. Aflându-se de faţă şi părintele Vasile, 1-a poftit şi pe sfinţia sa să guste cu dânşii un păhărel. Părintele Vasile nu s-a pus împotrivă, văzându-i oameni cumsecade, şi crâşmarul i-a pus scaun la masa drumeţilor. Nu mult după asta, după ce-au mai cinstit o litră, omul cel cu căciula brumărie a avut gust să-i facă părintele o cetanie ş-o agheasmă şi să-i stropească oile.

  Asta mi-a plăcut. Şi părintele Vasile a trimes să-i aducă basmaua cea roşă cu patrafirul, cartea şi celelalte scule ale sfinţiei sale. A binecuvântat turma frumos, s-ajungă cu bine la iernatic şi-n primăvară să sporească. Cel cu căciula brumărie a scos din chimir ş-a plătit, rămânând părintele Vasile tare mulţămit. După aceea, într-un târziu, s-au sculat ş-au dat poruncă de plecare.

  Cine a dat porunca?

  Tot acel cu căciula brumărie. Acela avea două părţi din oi, ceilalţi doi numai a treia parte. Iam auzit grăind şi făcând socotelile iernaticului. Spuneau ceilalţi că au să trăiască bine oile. Dar am uitat să vă spun că, înainte de a încăleca, cel cu căciula brumărie şi-a mai adus aminte de o datorie. Mia mai cerut o bucată de pane ş-a hrănit el cu mâna lui un câne pe care-1 avea. Mi-a plăcut şi asta. Au plătit cinstit ce-aveau de plătit şi s-au dus.

  Tovarăşii zici că erau oameni de treabă şi prietini?

  De treabă şi prietini.