Unul era mai puţintel la trup şi negricios ca mine. Celălalt, mai voinic decât toţi şi râdea des şi tare. Avea buza de sus despicată ca la iepure. Mai ales acestuia îi plăcea tare băutura. Multe vorbe nu spunea. Râdea şi bea. Meşter la vorbă era cel cu căciulă.

  Cel cu căciula brumărie?

  Acela.

  Apoi îl ştiu, oftă Vitoria. Din pricina lui bat drumurile.

  Vrasăzică ţi-i soţ?

  Da; mi-i soţ.

  Ş-acuma umbli după dânsul?

  Ce să fac? Dacă nu umblă el după mine, umblu eu după dânsul.

  Caută-1 bine unde va fi făcut un popas mai lung. Zâmbi crâşmarul.

  Vitoria dădu din cap, c-o părere de zâmbet. Îşi înăbuşea o înţepătură duşmănoasă. Întoarse fruntea şi-şi căută în sân năframa, ca s-o dezlege şi să plătească vinul. După ce încălecară, Gheorghiţă salută pe crâşmar:

  — Rămâi sănătos, domnu Macovei, şi noroc bun!

  Mergeţi sănătoşi. Să găsiţi paguba!

  Acuma şi tu! Bombăni femeia cătră fiu. De unde ştii că-1 cheamă Macovei?

  Cum să nu ştiu, dacă aşa-i scris pe firmă, deasupra uşii? Dumitru Macovei.

  — Văd că toţi sunteţi cu cap şi cu învăţătură. Numai eu îs o proastă.

  Flăcăul tăcu. Uneori îi era lehamite să se mai uite la obrazul maică-sa.

  Munteanca simţea într-însa mare nelinişte, dar şi o putere mare. Binevoind Dumnezeu, după stăruinţa sfintei Ana, a-i da cele mai dintâi lămuriri şi cea dintâi bună îndrumare, jurui în sine lumânări şi daruri mănăstirii Bistriţa. O împingea tot cătră vale vântul de la spate. Ea băgă de samă truda şi foamea lui Gheorghiţă. Dar se făcea a nu pricepe tocmai bine. Grăbi cât putu spre Păltiniş, pe urmă spre Dârmoxa, pe urmă spre Broşteni. Numai când vedea căluţii sfârşiţi, se îndupleca să facă pentru dânşii popas. Acuma începeau să ardă ochii ei şi să se stângă ai flăcăului. Caii ronţăiau cu mulţămire orzul, vârându-şi adânc boturile în traistele aninate pe după urechi; se scuturau, pufneau, aşteptau apa, ca să prindă în ei puterea pământului. Flăcăul începea să doarmă mai puţin şi să se tragă la faţă.

  Aşa îţi sade mai bine, îl încredinţa maică-sa, cu zâmbet răutăcios.

  S-or sfârşi ele ş-acestea. Zise Gheorghiţă.

  Dragul mamei cărturar, îi întoarse cuvânt nevasta, se vede că mintea ta e-n cărţi şi-n slove.

  Mai bine ar fi să fie la tine în cap. Mănâncă zdravăn şi te întăreşte, nu atât pentru tine, cât pentru baltag.

  Adevărat este, mamă, că eu ceva nu înţeleg. De ce-am umbla noi căutând şi n-am lăsa slujba asta celor care-s plătiţi anume! Doar ţara are rânduieli, poliţie şi judecători.

  Vitoria îi lepădă răspuns cu dispreţ:

  Ce am eu cu dânşii? Eu am necazul meu. Fă cum spun.

  Fac cum spui, se învoi Gheorghiţă, dar avem să găsim?

  Ce?

  Avem să găsim pe tata?

  — Avem să-1 găsim; de asta nu te îndoi.

  Cu adevărat, urma se găsea din semn în semn, adică din crâşmă în crâşmă. Uneori părea că se stinge; dar pe urmă apărea mai încolo. Unde erau crâşmari zăluzi, nu se mai putea afla nimic din ce se întâmplase cu paisprezece săptămâni în urmă – ca şi cum un gest, o privire, un cuvânt s-ar putea înmormânta pe totdeauna. Aceştia nu-şi mai aduceau aminte, cum nu-şi aduce aminte piatra pe lângă care treci şi pe care ai atins-o. Dar iată că mai departe căciula brumărie se arăta iar. Stăruia, vie, în amintirea altui om. Dincolo, imaginea brumărie era nedesluşită, dar apărea omul cel cu buza de sus despicată, vorbind puţin, râzând mult şi bând vârtos. Cel de-al treilea se purta ca o umbră. Trecea şi el, dar fără să i se deschidă obrazul şi făptura.

  Astfel a găsit vorbe vii la hanul cel mare de la Broşteni. Oile trecuseră cătră gura Negrei spre Bistriţa, suind în văzduh nouri de colb. Un baci burduhos se suise într-adaus pe samarul unui măgăruş ca să-şi mai cruţe puterile. Dintr-o desagă, de pe alt asin, scoteau capul şi se uitau la lume trei căţei cruzi, iar căţeaua cea bătrână umbla dedesubt la picioarele măgăruşului. Au stătut copii în privelişte, la marginea căii. Pe urmă s-au arătat cei trei oameni călări. Au oprit drept la han, fără să descalece, ş-au poftit câte-o ulcică de vin. Un flăcăuaş a dus ulcelele. Stăpânul hanului a ieşit în prag. Era un neamţ bătrân şi cuviincios.

  — Bun vin, ţinut cu cinste şi bine răcit, a zis călăreţul cu căciula brumărie cătră tovarăşii lui. Să ştiţi dumneavoastră că neamţul ista bătrân e tata drumeţilor.

  Aceste vorbe erau încă vii şi le-a spus neamţul cel bătrân Vitoriei şi lui Gheorghiţă.

  Femeia le-a ascultat cu plăcere, gândindu-se adânc şi privind departe.

  A găsit amintirea celor trei tovarăşi călăreţi şi la Borca. Iar de-aici turma a apucat spre stânga, părăsind apa Bistriţei. Acuma Vitoria se abătea iarăşi într-o ţară cu totul necunoscută, cu nume de sate şi munţi pe care nu le mai auzise. A făcut popasul obişnuit într-un sat căruia-i zicea Sabasa ş-a aflat ş-acolo urma oilor ş-a călăreţilor. Pe urmă a suit un drum şerpuit săpat în stâncă, ocolind în singurătăţi pe sub vulturi. Era ca o pustie a gheţei şi a omătului şi sus vântul avea un spulber ş-o putere vie, încât te puteai rezema cu spatele în el. De-acolo se vedeau depărtate întinderi de soare, spre apa Moldovei. Iar muntele, cu cale şerpuită şi cu punţi de piatră peste prăpăstii, se chema Stânişoara. Îi dădea Vitoriei aceste lămuriri un flăcăuaş, pe care-1 luase călăuză, feciorul crâşmarului din Sabasa.

  În pisc, sub crucea care se cheamă a Talienilor, au hodinit caii într-un dos de măi, la adăpost de spulber, ascultând în tăcere bubuitul vântului în prăpăstii şi şuietele brazilor. „înspre soarele acela, care luceşte pe apa Moldovei, s-a dus Nechifor Lipan, cugeta Vitoria. Aicea s-a oprit şi el şi s-a uitat departe.”

  Au coborât mai repede, pe calea bătută şi pe