— Aicea ţine crâşmă domnu Iorgu Vasiliu. A dat lămurire flăcăuaşul din Sabasa.

  Dumneavoastră poposiţi aici; eu mă întorc. Mi-a hotărât tata să fiu până în sară înapoi.

  Spune lui domnu Toma că-i mulţămesc, a răspuns Vitoria. Poate-a da Dumnezeu să mă mai opresc pe la dumnealui vreodată ş-oi fi mai puţin supărată decât acuma. Poftim şi ţie, Neculăieş, paralele pe care ţi le-am făgăduit. Şi spune mămucă-ta vorbe bune şi să-i spui aşa, că noi ne-am dus tot înainte ş-am coborât la Moldova şi spre târgul Folticenilor. De-acolo se vede că trebuie să ne ducem şi mai înainte, până la Prut, în ţinutul Botoşanilor.

  Mulţămesc şi eu, a răspuns Neculăieş.

  S-a dus la deal pe iapa lui pântecoasă, călărind pe deşelate, numai pe-o cergă miţoasă. Avea pe el cojoc strâns pe trup c-un capăt de funie şi-n cap o căciulă mare.

  Gheorghiţă îl privea râzând cum se duce.

  Vitoria a fost îndată în crâşmă la domnu Iorgu Vasiliu. Aici urmau să facă popas mai îndelung, să se hodinească, să mănânce.

  Domnul Iorgu Vasiliu părea om aşezat, căci purta ochelari şi scria într-un catastif. Avea chelie, ceea ce dovedea munten-cei că era şi prea învăţat. Cu mâni cam scurte şi groase îşi potrivi împrejurul pântecelui pestelca albastră. Deci era un om care, pe lângă rânduiala scrisului, avea şi plăcerea curăţeniei. De o parte şi de alta a rafturilor de scânduri, umplute cu gărăfi în rânduri strânse, alte rafturi şi saltare se înşirau, bucşite de toate bunătăţile pământului.

  A scos muntencei dintr-o putină o scrumbie bună, ţinând-o atârnată de coadă cu cleştele delicat al degetelor. A aşezat-o cu grijă pe o coală de hârtie, pe o măsuţă curată şi bine frecată. A adus o pânişoară călduţă încă. Dintr-un butoiaş a umplut cu bere spumată două pahare năltuţe.

  „Bun lucru berea, după trudă şi când ţi-i foame.” se gândea femeia. Gheorghiţă nu era obişnuit cu asemenea băutură. O gustă şi o împinse deoparte. I se părea că a început să se amărască.

  Domnu Iorgu Vasiliu se purta uşor în pantofi de pâslă şi răspundea cuviincios la orice întrebare. Erau singuri; nu se mai aflau alţi muşterii în prăvălie. Soarele bătea pieziş în ferestre. Era la un ceas după amiază şi vântul i se părea Vitoriei că a contenit. Când se încredinţa că faptul e adevărat, simţi nelinişte. Totuşi se întoarse la datorie.

  Ca o meşteră încercată şi iscusită, aduse vorba despre afacerea ei.

  Statornicind bine anul şi luna şi cumpănind cu luare-aminte şi ce era însemnat în condică, negustorul stătu şi cugetă îndelung şi găsi şi-n amintirea lui întocmai ce i se cerea să ştie, că într-adevăr, în cutare zi, din cutare lună, au trecut oi. „Atuncea ş-aici e bine şi mergem mai departe. „ se gândea Gheorghiţă.

  Însă Vitoria nu putea să se mulţămească numai cu asemenea răspuns. Mai avea nevoie să i se lămurească toate despre stăpânii oilor. Fireşte, întâi au trecut oile, cu ciobanii, cu gospodăria, cu cânii, cu asinii, iar după aceea s-au arătat şi stăpânii.

  Aşa este, se învoi, după cugetare adâncă, domnu Vasiliu. După aceea au venit şi stăpânii.

  Întâi au făcut, şi oile şi ciobanii, popas. Ciobanii au aşteptat pe stăpâni.

  Nu, scutură din cap domnu Vasiliu. Ciobanii au apucat în treacăt câte-o pane. S-au dus înainte.

  Şi stăpânii au sosit pe urmă, nu-i aşa? Erau călări.

  Întocmai, au sosit pe urmă, cum spui, călări. Amândoi au descălecat şi le-am dat o gustare – ca şi dumneavoastră. Scrumbie, pane şi bere. La mine, aceste articole sunt de prima calitate. Am deprins a le aduce de demult, de când lucrau sus, la poduri şi şosea, italienii.

  Nu erau doi, zise cu linişte Vitoria. Erau trei.

  Ba erau doi.

  Vitoria clipi din ochi asupra unui întuneric care-i izbucnise înăuntru. Domnu Iorgu Vasiliu îşi repetă afirmarea. Ca şi cum întunericul care se iscase în ea avea să se deschidă, muntean-ca stătu aşteptând şi cugetând. Acuma vedea adevărat şi bine că vântul a contenit. Căzuse jos, în vale, şi amuţise şi el. Semnul era vădit. Mai înainte nu putea trece. Trebuia să se întoarcă îndărăt. Nu avea în ea nici cea mai mică îndoială că, între cei doi, Nechifor nu se afla. Pân-aici nu ajunsese, aici nu se mai găsea nimic viu din el.

  Doi erau? Întrebă ea cu luare-aminte şi linişte. Era unul mare, cu buza de sus crăpată ca la iepure, şi altul mititel şi negricios.

  Într-adevăr, încuviinţă domnu Vasiliu. Aceştia erau: oameni pe care mi se pare că-i cunosc.

  Sunt de-aici, de pe-o vale. Pe cel cu buza, chiar Iepure îl cheamă. Adică nu: tocmai pe celălalt mărunt îl cheamă Iepure. S-au dus după oi.

  Şi nu ştii dacă s-au întors?

  După ce şi-au aşezat oile la iernatic, trebuie să se fi întors. Pe celălalt îl cheamă Calistrat Bogza.

  Pe care?

  Pe cel cu buza crăpată. Îţi spun că erau doi ş-acuma văd că le ştiu şi numele. De ce-mi vorbeşti dumneata de trei?

  Vorbesc şi eu, îngână cu ochii pe jumătate închişi femeia, dar acuma înţeleg că erau atâţia câţi spui.

  În întuneric, începea să i se facă lumină. La Sabasa fuseseră trei. Dincoace, peste muntele Stânişoara, la Suha, Nechifor Lipan nu mai era. Se înălţase deasupra? Căzuse dedesubt? Aici, între Sabasa şi Suha, trebuia să găsească ea cheia adevărului. Nu i se părea nici greu; căci Calistrat Bogza şi tovarăşul său puteau fi găsiţi la casele lor, ori în valea din dreapta, ori în valea din stânga. Întâi şi întâi de la ei trebuia să afle dacă Lipan s-a înălţat în soare, ori a curs pe-o apă.

  Dumnezeu îi va fi păstrat urmele. Ea are datoria să se întoarcă şi să le găsească. Sfânta Ana i-a şi dat semn, poprind vântul şi întorcându-1 pe crângul