XII.

  Semn nu era numai unul. Începeau să se dovedească şi altele.

  Se deschise uşa din fund, cu geam mic rotund la înălţimea capului, prin acel geam trecuse de câteva ori o privire de ochi ager. Acel ochi şi cu tovarăşul lui, împreună c-o faţă rotundă şi c-un trup revărsat din sâni şi din şolduri, se arătară în umbră. Domnu Iorgu Vasiliu se retrase pe cât putu, făcând loc fustei creţe şi înfoiate a soţiei sale. Munteanca îndată îşi dădu seama că trebuie să fie cu luare-aminte faţă de o fiinţă atât de albă, atât de largă, cu colţuni roşi şi cu papuci cu talpă, care clepăiau uşor.

  Dumneata îţi aduci foarte bine aminte de toate. Zise ea cătră soţul său, luând loc pe scaun; numai numele unuia dintre gospodari nu înţeleg cum l-ai prăpădit. Nu l-ai scris în condică?

  Nu. Îl am scris numai pe Bogza. Celuilalt ştiu că-i zice Iepure.

  Nu se poate, răspunse gospodina. Iepure e porecla tot a lui Bogza, pentru că i se văd dinţii de sus prin despicătura buzei, iar celuilalt îi spune Ilie Cuţui, precum toată lumea ştie. Nu-i cunoaştem noi? Nu stau în vale la Doi Meri?

  Tare mi se pare că ai dreptate, nevastă, zise negustorul, râzând, cu admiraţie, cătră oaspeţi.

  Sunt prea mulţămitoare cucoanei pentru lămurire, vorbi Vitoria, c-un fel de umilinţă care puse în mare uimire pe Gheorghiţă.

  Soţia domnului Vasiliu se aşeză mai bine pe scaun şi-şi îndesă bărbiile în piept.

  Dumneata, femeie, îl urmăreşti pe careva dintre dânşii pentru o datorie? Se poate, căci s-au umflat şi s-au lăţit ca broaştele în tău. Eu îs oleacă de neam cu nevasta lui Bogza. De-o bucată de vreme se semeţeşte şi nu mai calcă pe-aici. „Da' ce-i, Ileana, zic, ai uitat drumurile vechi şi obrazurile prietinilor?” „Nu, dar n-am timp şi-s tare ocupată.” Când o auzi aşa, să nu crapi? N-are vreme, şi ea toată ziulica ba la primăreasă, ba la preoteasă. Îţi datoreşte pe oile de astă-toamnă? Vitoria stătu mută, privind-o aţintit. Apoi vorbi încet, anume pentru soţia lui domnu Vasiliu.

  Că-mi datoresc ceva – ori unul, ori altul, se poate; dar nu ştiu cât şi cum.

  De ce? Bărbatul dumitale nu le-a vândut oile?

  Asta n-am de unde cunoaşte.

  Nu ţi-a spus?

  Cum să-mi spuie? Cei care nu-s de faţă vorbesc? Eu, de astă-toamnă, cucoană dragă, îs ca şi văduvă.

  Te-a lăsat?

  Nici asta nu cunosc. Dumnezeu ştie.

  Soţia negustorului întrebă în şoaptă, ca şi cum ar fi fost ele singure:

  — Cum te cheamă pe dumneata?

  Munteanca îi dădu răspunsul şi află îndată şi numele gazdei.

  Dragă Vitorie, urmă negustorita cu dulce glas şi pe acelaşi ton de doi; eu trebuie să-ţi spun dumnitale ce am aflat de la femeia celuilalt, a lui Ilie Cuţui. Ş-aceea – Gafiţa – e o fudulă şi se crede frumuseţa lumii, pentru că bărbatu-său o poartă gătită. Frumoasă i s-a fi pârând lui, dar nu este. Iar Cuţui e un îmbrobodit. Ea face şi el nu ştie; ca şi cum l-ar descânta. Să se ieie cu cealaltă, a lui Bogza, de mână. Tare se mai uită galeş una la alta şi-şi vorbesc parcă le-ar fi limbile unse cu miere; dar dacă ar putea şi-ar scoate ochii.

  De ce, dragă cucoană Mărie?

  Nu mai pot de bine. Le-a căzut din cer avere. La primăvară le fată alte sute de oi la Prut.

  Bogza umblă numai beat şi cu căciula pe-o sprânceană. Când vine de la crâşmă plin ca o bute, o grămădeşte într-un colţ ş-o bate.

  Pe cine, dragă cucoană Mărie?

  Pe Ileana.

  De ce?

  Aşa. Dă dovadă că-i bărbat şi e în putere. Dar ei nu-i pasă. Are cu cine petrece.

  Dar celălalt?

  Cuţui. Bea ş-acela, însă mai puţin. Şi umblă pe lângă Gafiţa în patru labe ca un căţel. De la Gafiţa am aflat ce zice Cuţui despre oi. Zice că le-au cumpărat el şi cu Bogza de la un oier de departe.

  I-au pus în palmă toţi banii şi el le-a lăsat lor toate oile.

  Aşa. Dar acel muntean ce-a făcut? S-a dus acasă la el la Tarcău? Nu s-a dus. A căzut undeva bolnav? Nu s-a aflat. S-a pus să-şi cheltuiască paralele cu una cu ochi verzi de pe-aici – poate ştii dumneata, ori poate ştie altcineva. Nu s-a aflat nici de asta? Atuncea ar fi bine să-i întrebăm pe dânşii; să-mi deie ei o ştiinţă. Să mă îndrepte unde să-1 găsesc. Poate să le fi spus lor un secret.

  Or ieşi la întrebare ş-om vedea ce-or spune. Ş-apoi, după spusa asta, om vedea dacă nu pică jos fudulia unor muieri.

  Femeile schimbaseră singure şi cu multă însufleţire aceste vorbe. Domnu Iorgu Vasiliu îşi închisese catastiful şi le privi pe rând cu îngrijorare.

  Staţi, fraţilor şi surorilor, cuvântă el; la ce vă gândiţi? D-apoi se poate una ca asta, să bănuiţi dumneavoastră de cine ştie ce, poate de moarte de om, pe nişte gospodari pe care toată lumea îi ştie de treabă şi la locul lor? Averea pe care o au e câştigată cu cinste. Cum ar fi cutezat să lovească şi să jefuiască? Asta o fac hoţii de drumul mare, iar nu nişte gospodari din Suha.

  Hm! Se cruci soţia dumnisale, făcând semnul sfânt; cum îţi vine dumnitale să vorbeşti astfel?

  Cine-a pomenit de moarte şi de jaf? Dar să mă ferească Dumnezeu să cred una ca asta. Şi nici nevasta asta nu poate crede. Dar se cuvine să se înfăţişeze, să deie samă unei femei sărmane, care umblă prin lume ca o văduvă, să-i arate cum au cumpărat oile, să-i dovedească ce parale au dat, să-i spuie pe ce drum şi înspre care parte de lume a apucat acel oier cu numele Nechifor Lipan. Nu se cuvine?

  Ba se cuvine. Să se ducă să-i întrebe. Acesta-i