Ce revelaţie. Christian supusul… Incredibil. Iau o înghiţitură zdravănă de Pinot Grigio – are dreptate, e delicios. Dumnezeule, toate revelaţiile astea, am atâtea lucruri la care să mă gândesc. Singură, nu când prezenţa lui mă distrage. E atât de copleşitor, îl prinde atât de bine rolul de mascul alfa, iar acum a mai aruncat şi bomba asta în ecuaţie. Ştie cum e.

  — Dar nu se poate să fi fost ceva permanent? întreb, confuză.

  — Păi, a cam fost, chiar dacă n-o vedeam tot timpul. În fond, eram încă la liceu şi pe urmă la colegiu. Mănâncă, Anastasia.

  — Zău că nu mi-e foame, Christian.

  Dezvăluirea ta m-a năucit.

  Expresia lui se înăspreşte.

  — Mănâncă, rosteşte calm, parcă prea calm.

  Mă holbez la el. Omul ăsta – abuzat sexual în adolescenţă – are un ton atât de ameninţător.

  — Lasă-mă un moment, bâigui cu glas scăzut.

  El clipeşte de câteva ori.

  — În regulă, murmură şi continuă să mănânce.

  Asta se va întâmpla dacă semnez, el poruncindu-mi la fiecare pas, îmi zic, încruntându-mă. Chiar vreau asta? Îmi iau cuţitul şi furculiţa şi încep să gust din vânat. E foarte gustos.

  — Aşa va fi… ăă, relaţia noastră? întreb eu în şoaptă. Tu poruncindu-mi la fiecare pas?

  Nu reuşesc să ridic privirea spre el.

  — Da, murmură el.

  — Înţeleg.

  — Şi, mai mult de atât, o să vrei să fac asta, adaugă, cu voce joasă.

  Mă îndoiesc sincer. Tai încă o bucăţică de carne şi o duc la gură.

  — E un pas important, murmur, şi încep să mestec.

  — Este.

  Închide ochii pentru scurt timp. Când îi deschide, sunt mari şi gravi.

  — Anastasia, trebuie să te laşi ghidată de instinct. Informează-te, citeşte contractul – discut bucuros orice aspect. O să fiu în Portland până vineri dacă vrei să discutăm despre el până atunci.

  Cuvintele lui se revarsă către mine într-un torent.

  — Mă suni – poate luăm şi cina împreună – miercuri, să zicem?

  Chiar îmi doresc să facem treaba asta să funcţioneze. De fapt, niciodată nu mi-am dorit atât de mult să funcţioneze ceva.

  Sinceritatea lui mistuitoare, aleanul lui, i se reflectă în ochi. Şi ăsta e lucrul pe care, în mod fundamental, nu-l pricep. De ce eu? De ce nu una dintre cele cincisprezece? Asta o să fiu şi eu… un număr? A şaisprezecea dintre multe altele?

  — Ce s-a întâmplat cu cele cincisprezece? las eu să-mi scape brusc.

  Ridică surprins sprâncenele, apoi pare resemnat, clătinând din cap.

  — Diferite chestii, dar se rezumă la…

  Se opreşte, străduindu-se, cred, să-şi găsească vorbele.

  — Incompatibilitate.

  Ridică din umeri.

  — Şi tu crezi că eu aş putea să fiu compatibilă cu tine?

  — Da.

  — Deci, nu te mai vezi cu niciuna dintre ele?

  — Nu, Anastasia, nu. Sunt monogam în relaţiile pe care le am.

  Oh… asta e o noutate.

  — Înţeleg.

  — Fă cercetările alea de care ţi-am zis, Anastasia.

  Aşez pe masă cuţitul şi furculiţa. Nu mai pot să mănânc.

  — Asta-i tot? Doar atât ai de gând să mănânci?

  Încuviinţez dând din cap. El mă priveşte mustrător, dar nu mai zice nimic. Scot un mic oftat de uşurare. Toate informaţiile astea noi îmi răscolesc stomacul şi mă simt uşor ameţită de la vin. Mă uit la el cum devorează tot ce are în farfurie. Mănâncă precum un cal. Trebuie că face multă mişcare ca să se menţină într-o asemenea formă. Amintirea felului cum îi atârnă pijamaua pe coapse ajunge nepoftită în mintea mea. Imaginea e totalmente înnebunitoare. Mă foiesc stingherită. El ridică privirea spre mine şi mă face să roşesc.

  — Aş da orice să ştiu la ce te gândeşti în clipa asta, murmură el.

  Eu roşesc şi mai mult.

  Îmi aruncă un zâmbet maliţios.

  — Pot să ghicesc, mă tachinează el blând.

  — Mă bucur că nu poţi să-mi citeşti mintea.

  — Mintea, nu, Anastasia, ci trupul tău… pe ăla am ajuns să-l cunosc destul de bine de ieri.

  Are vocea sugestivă. Cum reuşeşte să treacă atât de rapid de la o dispoziţie sufletească la alta? E atât de schimbător… e greu să ţii pasul cu el.

  Îi face semn chelneriţei şi cere nota de plată. După ce plăteşte, se ridică şi-mi întinde mâna.

  — Haide.

  Mă ia de mână şi mă conduce la maşină. Acest contact, între epiderme, este foarte neaşteptat din partea lui, normal, intim. Nu pot să împac acest gest obişnuit, tandru cu ceea ce vrea el să facă în acea încăpere… Camera Roşie a Durerii.

  Suntem tăcuţi pe drumul de la Olympia la Vancouver, amândoi pierduţi în propriile noastre gânduri. Când parchează în preajma apartamentului meu, e cinci seara. Luminile sunt aprinse – Kate e acasă. Făcând bagajele, fără doar şi poate, doar dacă nu cumva Elliot e încă aici. El opreşte motorul şi-mi dau seama că va trebui să-l părăsesc.

  — Vrei să intri? întreb.

  Nu vreau să plece. Vreau să prelungesc timpul petrecut împreună.

  — Nu. Am treabă, spune el simplu, privindu-mă cu o expresie indescifrabilă.

  Mă uit la mâini şi îmi înnod degetele. Deodată sunt cuprinsă de emoţie. Pentru că el pleacă. Întinzându-se, îmi ia mâna şi o duce încet la gură, sărutându-mi cu tandreţe dosul palmei, într-un gest atât de demodat, dar totodată dulce. Am senzaţia că inima-mi sare în gât.

  — Îţi mulţumesc pentru acest weekend, Anastasia. A fost… cel mai bun. Miercuri? Vin eu să te iau de la muncă sau de unde-o fi? spune el încetişor.

  — Miercuri, răspund eu în şoaptă.

  Îmi sărută din nou mâna. Se dă jos din maşină, îi dă ocol şi vine să-mi deschidă portiera. De ce mă simt atât de nefericită? Simt un nod în gât. Nu