Aceeaşi întrebare şi-o vor pune toţi invitaţii, răspunse Jessica. Simpla prezenţă a lui Tuek va semăna îndoieli şi va trezi suspiciuni. Pe de altă parte, va atrage atenţia şi asupra faptului că eşti pregătit să duci până la capăt campania împotriva corupţiei – chiar cu sprijinul traficanţilor. După câte mi-am dat seama, asta i-a fost pe plac lui Hawat.

  — Nu sunt sigur că mi-e şi mie pe plac.

  Îşi înclină capul spre o pereche care trecea pe lângă ei; observă că nu mai rămăseseră prea mulţi oaspeţi în hol.

  — De ce n-ai invitat şi câţiva fremeni?

  — L-am invitat pe Kynes, răspunse ea.

  — Da, l-ai invitat pe Kynes, murmură el. Mi-ai mai pregătit şi alte surprize?

  Porni împreună cu ea, încheind şirul invitaţilor.

  — Restul este conform uzanţelor, spuse Jessica.

  Şi gândi: Dragul meu, nu-ţi dai seama că traficantul ăsta dispune de nave rapide, că poate fi cumpărat? Trebuie să ne păstrăm o portiţă de scăpare de pe Arrakis, dacă ajungem vreodată să fim încolţiţi!

  De cum intrară în sala de mâncare, Jessica îşi desprinse braţul, se aşeză pe scaunul la care o condusese Leto. Apoi el se îndreptă spre locul său din capul mesei. Un valet îi ţinu scaunul. Oaspeţii începură să se aşeze. Câteva clipe, în sală răsună doar foşnetul veşmintelor şi zgomotul scaunelor târşâite pe pardoseală. Ducele rămase în picioare. Îşi ridică mâna şi soldaţii în uniforme de valeţi care se agitau în jurul mesei se traseră înapoi, încremenind în poziţie de drepţi.

  În încăpere se lăsă o tăcere stingheră.

  Din locul unde se afla, Jessica se uită către capul mesei, zări tremurul uşor al gurii lui Leto, observă clocotul furiei în sângele care-i întunecase obrajii. Ce l-o fi înfuriat? Se întrebă. În nici un caz faptul că l-am invitat pe traficant.

  — Unii se întreabă, rosti brusc Leto, de ce-am pus capăt datinei lavoarelor. E un act prin care vreau să vă dau tuturor de-nţeles că se vor schimba multe.

  O linişte penibilă puse stăpânire pe grupul convivilor.

  Îl cred beat, gândi Jessica.

  Leto luă de pe masă carafa cu apă, o înălţă în lumina lămpilor cu suspensie.

  — În calitate de Cavaler al Imperiului, spuse el, vreau să rostesc un toast.

  Invitaţii îşi ridicară carafele, rămaseră cu privirile aţintite asupra lui. În clipa aceea de linişte, o lampă se deplasă uşor, împinsă de o adiere venită dinspre uşa bucătăriei. Pe chipul de şoim al Ducelui jucară umbre.

  — Sunt aici şi voi rămâne aici! Tună el.

  Carafele dădură să se urnească spre guri, se opriră la jumătatea drumului. Ducele rămăsese cu braţul ridicat.

  — Toastul meu este una din devizele atât de dragi inimilor noastre: „Afacerile înseamnă progres! Norocul surâde pretutindeni!”

  Sorbi din apă.

  Ceilalţi îi imitară, privindu-se nedumeriţi.

  — Gumey! Strigă Leto.

  Dintr-o nişă aflată în spatele Ducelui, glasul lui Halleck răspunse:

  — Aici sunt, Domnia-Ta.

  — O melodie, Gumey.

  Din umbra nişei răzbătură acorduri discrete de baliset, în tonalitate minoră. La semnul Ducelui, valeţii începură să aşeze pe masă platourile cu mâncăruri – iepure de deşert la grătar, cu sos cepeda, aplomaj sirian, chukka la pahar, cafea cu melanj (răspândind mirosul pătrunzător de scorţişoară al mirodeniei), pot-à-oie cu vin spumos de Caladan.

  Ducele, însă, rămăsese tot în picioare.

  În timp ce invitaţii aşteptau, privind când platourile aşezate înaintea lor, când silueta Ducelui, Leto spuse:

  — În vremurile de demult, era de datoria gazdei să-şi distreze oaspeţii cu talentele sale.

  Falangele degetelor lui, încleştate pe carafă, se albiră brusc.

  — Eu nu ştiu să cânt, dar am să vă recit cuvintele cântecului lui Gumey. Consideraţi-le ca pe un al doilea toast – un toast în amintirea tuturor celor care şi-au dat viaţa ca noi să fim astăzi aici.

  Mesenii se foiră stânjeniţi.

  Jessica îşi cobori pleoapele, privi pe sub gene la invitaţii din imediata ei apropiere – rubicondul furnizor de apă, soţia lui, lividul şi sobrul reprezentant al Băncii Ghildei (părea o sperietoare de ciori, cu ochii aţintiţi la Leto), masivul Tuek, cu obrazul brăzdat de cicatrice şi cu privirea ochilor săi albastru-în-albastru îndreptată în jos.

  — Aduceţi-v-aminte, prieteni – de ostile care au pierit demult, aduceţi-v-aminte”, declamă ducele. „Oşteni ce cu povara avuţiei şi-a durerii au fost bătuţi de soartă. Şi spiritele lor, acum, al nostru jug de-argint îl poartă. Aduceţi-v-aminte, prieteni – de ostile care au pierit demult, aduceţi-v-aminte. Un firicel de timp fără iluzii false fost-a fiece oştean. Şi fiece oştean s-a dus, lăsând a-navuţirii nadă. Aduceţi-v-aminte, prieteni – de ostile care-au pierit demult, aduceţi-v-aminte. Când timpul ce ni-e sorocit se va sfârşi rânjind viclean… Ne vom fi dus şi noi, lăsând a-navuţirii nadă.”

  Ducele rosti ultimul vers cu voce abia auzită. Apoi sorbi îndelung din apă, trântind carafa pe masă. Picături mari împroşcară pânza albă.

  Invitaţii băură stingheriţi, în tăcere.

  Ducele înălţă încă o dată carafa. Cu un gest scurt, vărsă pe jos apa care o mai umplea încă până la jumătate. Aşteptă, ştiind că ceilalţi trebuiau să-i imite.

  Jessica fu prima care îi urmă exemplul.

  O clipă, oaspeţii rămaseră încremeniţi, apoi începură să-şi verse carafele. Jessica se uită la Paul, care şedea alături de tatăl său, îl văzu urmărind reacţiile celor din jurul său. Apoi fu ea însăşi fascinată de ceea ce dezvăluia comportarea mesenilor – mai ales a femeilor. Apa la care trebuiau să renunţe era apă curată, apă bună de băut, nu umezeala ştearsă dintr-un ştergar folosit. Reacţia organică de împotrivire la un asemenea act de risipă se dădea de gol în tremurul mâinilor, în şovăiala mişcărilor, în râsetele crispate… în efortul violent pe care li-l cerea supunerea din necesitate. Una dintre femei scăpă din mână carafa, îşi întoarse privirea în partea cealaltă, în timp ce bărbatul de lângă ea se aplecă s-o ridice.

  Kynes însă fu cel care îi reţinu în mod