MĂ AJUTAȚI ASTFEL SĂ CONTINUI SĂ SCANEZ, SĂ REDACTEZ, SĂ RESTAUREZ COPERȚI SAU ILUSTRAȚII ORIGINALE, TOATĂ ACEASTĂ MUNCĂ METICULOASĂ DIN PURĂ DRAGOSTE DE CĂRȚI.

VĂ MULȚUMESC!

DOUĂSPREZECE MII DE CAPETE DE VITE

Omul înălță sticla goală în aer și, clătinînd-o cu înțeles, făcu semn cîrciumarului să-i mai aducă vin. Apoi scoase o batistă colorată din buzunarul hainei și începu să se șteargă, absent, pe frunte. Era un bărbat între două vîrste, bine legat, aproape gras, cu o față rotundă, congestionată, fără expresie.

Cîrciumarul se apropiase tîrșindu-și ușor piciorul.

— Dacă n-au venit pînă acum, nu mai vin, spuse așezîndu-i carafa în față. E aproape douăsprezece.

Omul îl privi zîmbind, răsucind nedumerit batista colorată între degete.

— Nu mai vin! a repetat cîrciumarul rar, apăsînd cuvintele.

Ca și cum de-abia atunci l-ar fi auzit, omul își căută nervos ceasul, își lăsă capul pe ceafă și privi minutarele de departe, lung, încruntîndu-se, silindu-se să nu clipească.

— Douăsprezece fără cinci, rosti el încet, parcă neîndrăznind să-și creadă ochilor.

Cu un gest scurt, neașteptat, desprinse ceasul din lanțul gros, de aur, care-i atîrna de curea. I-l întinse cîrciumarului cu un zîmbet complice.

— Ia ține-l în mînă! Ce zici? Cît crezi că face?

Cîrciumarul îl cîntări mult timp în amîndouă mîinile, nehotărît.

— E greu, vorbi el tîrziu. Parcă nici n-ar fi de aur. E prea greu ca să fie de aur!

— E ceas împărătesc! L-am cumpărat la Odessa. A fost ceasul țarului.

Și pentru că celălalt, după ce se minunase cîteva clipe, clătinînd impresionat din cap, dăduse să se întoarcă la tejghea, îl reținu, prinzîndu-i brațul.

— Eu sînt Gore, spuse. Ia un pahar și vino să bei cu mine. Iancu Gore, om de încredere și de viitor, așa-mi spun mie prietenii.

Un camion supraîncărcat trecu prin fața cîrciumii, făcînd să-i tremure singura fereastră care mai avea geam. Gore își rezemase bărbia în palmă, zîmbitor. Urmărea cu interes mișcările cîrciumarului. Îl văzu cum își alege un pahar de sub tejghea și îl clătește mult, cu grijă, ridicîndu-l necontenit în dreptul ochilor. Cu el în mînă, cîrciumarul se îndreptă spre masă, fără grabă, tîrșindu-și piciorul. Cînd își turnă tăcut, concentrat, din carafa cu vin, Gore îl întrebă, coborînd glasul:

— Cunoști pe unul Păunescu?

— Domnul Păunescu de la Finanțe? făcu cîrciumarul.

Își umpluse paharul și-l adusese în fața buzelor, dar se oprise brusc, parcă în ultima clipă amintindu-și ceva.

— De la Finanțe, întări Gore.

Cîrciumarul dădu repede paharul peste cap. Apoi își șterse mustețile cu dosul mînecii.

— Sta aici lîngă noi, la numărul 14, dar s-a mutat acum. S-a mutat după bombardament, adăugă clipind ironic din ochi. Cică ar fi avut ordin de la minister.

Și iar clipi cu înțeles. Dar Gore nu-l văzu. Întinsese mîna, la întîmplare, pe masă, și dăduse de batista colorată. Începu din nou să-și șteargă fruntea și obrajii, absent, aproape cu silă.

— Nu mi-a spus nimic, vorbi deodată. Mi-a spus că dacă oi avea nevoie de el, să nu-l caut la minister, ci să vin direct aici, în strada Frumoasei. Dar la numărul 14 nu mai stă nimeni. E pustiu.

— S-a mutat după bombardament, repetă cîrciumarul, reîntorcîndu-se încet spre tejghea. Cîtă omenire a mai murit și atunci!

Doi șoferi intrară posomorîți, fără să spună un cuvînt și se așezaseră la masa de lîngă fereastra care își mai păstrase încă geamul.

Gore își privi din nou ceasul, ținîndu-l cît mai departe.

— Douăsprezece și zece, oftă el cu gravitate.

— Nu mai vin, spuse cîrciumarul. Am scăpat și pe ziua de astăzi. Ne-a ajutat Dumnezeu și Maica Domnului și am scăpat.

Gore își băgă repede ceasul în buzunarul vestei, bătu înviorat cu palma în masă și strigă:

— Plata, meștere, că sîntem grăbiți!

Apoi, cu un efort scurt, se ridică de pe scaun, își luă pălăria și se apropie șovăitor de tejghea.

— Avem treburi. Sîntem grăbiți! spuse el de mai multe ori, foarte tare, ca și cum s-ar fi adresat tuturor.

Numără cîteva bancnote și fără să mai aștepte restul, întinse mîna cîrciumarului și i-o strînse cu vigoare.

— Ai să mai auzi dumneata de mine, îi spuse. Ai să mai auzi de Iancu Gore.

Ajungînd în stradă, îl întîmpină căldura dulce a amiezii de mai. Mirosea a trandafir sălbatic și a moloz. Gore își îndesă pălăria pe cap și porni cu pasul agale.

— Pezevenghiul! șuieră el printre dinți cînd trecu prin dreptul casei de la numărul 14.

Era o casă modestă, de mahala, cu tencuiala crăpată în mai multe locuri.

— Escrocul! Mă poartă cu vorba și dumnealui își aranjează evacuarea. Poltron și escroc! Mi-a mîncat trei milioane și a șters-o, să se pună la adăpost. Mă lasă aici, singur sub bombardament!

Grăbi deodată pasul, furios, dar după ce ajunse la capătul străzii, se opri brusc, înjură de mai multe ori și se reîntoarse aproape alergînd. În dreptul numărului 14 își scoase pălăria și-și propti palma întreagă pe butonul soneriei. Rămase așa multă vreme cu pălăria într-o mînă, cu cealaltă rezemată de sonerie, ascultînd sunetul care se întorcea parcă de foarte departe, revenindu-i solitar și sinistru din casa pustie.

Simți cum i se adună picăturile grase de sudoare pe sprîncene, dar nu se îndură să-și ia mîna de pe buton, să se șteargă. Era mîniat.

Atunci se auzi, stridentă, neverosimilă, sirena. Gore presimți că i se vor înmuia picioarele și ridică deznădăjduit privirile. Cerul era de un albastru spălăcit, cu cîțiva nori alburii alunecînd la întîmplare, ca și cum nu s-ar fi hotărît încotro s-o apuce.

Sînt nebuni! A trecut de douăsprezece, ce i-a apucat? se trezi el gîndind.

Începu să-și caute, tremurînd, batista și și-o trecu în neștire pe față. I se păru că aude glasuri în casele vecine, uși trîntite și un țipăt ascuțit de femeie tînără.

— Ionică! strigă femeia. Unde ești Ionică?

Gore își zvîrli pe furiș privirile în toate părțile, apoi își plecă hotărît bărbia spre piept și o porni la fugă în susul străzii. Cu un ultim geamăt, prelung, speriat, sirena se stinse.