class="Italic _idGenCharOverride-1">Șase mii de capete de vită, de cea mai bună calitate, se trezi Gore gîndind. Am și permisul de export. Doar să aprobe Ministerul de Finanțe.

În acea clipă zări, lipit de un gard, binecunoscutul afiș cu un deget arătător vopsit în negru:

La 20 de metri adăpost antiaerian

Simți cum îi năvălește din nou sîngele în obraji și se porni mai tare pe fugă. Cînd ajunse în fața portiței și o deschise, auzi, foarte aproape, fluieratul scurt al unui sergent.

Condus de afișul cu degetul arătător vopsit în negru, Gore se îndreptă către un fel de pivniță-subsol din fundul curții. Pe ușă scria cu litere mari:

Adăpost pentru zece persoane

N-avu timp să se umple, o să găsesc loc, își spuse Gore și deschise ușa.

Era o odăiță cu ciment pe jos și cu fereastra tencuită. Un bec murdar atîrna de tavan; o căldare cu apă și cîțiva saci cu nisip se aflau așezați lîngă pereți. În mijlocul odăii, două bănci de lemn. Un bătrîn și două femei îl priviră intrînd, fără curiozitate.

— Bună dimineața! spuse Gore răsuflînd greu, dar silindu-se totuși să zîmbească. Grozav am fugit, adăugă începînd să-și șteargă obrazul cu batista. Credeam că nu mai vin azi. Dacă n-au venit pînă la douăsprezece, credeam că nu mai vin.

— Eu vă spun că nu e alarmă adevărată, vorbi bătrînul cu un glas neașteptat de gros. Am auzit azi-dimineață la radio: se fac exerciții aeriene. S-a anunțat și aseară. E un exercițiu!

Vorbind, se aprindea văzînd cu ochii. Era un bătrîn demn, cu o figură încă frumoasă. Avea un păr bogat, cărunt, aproape alb și, clipind neîncetat, ochii păreau că-i înoată în lacrimi. Una din femei întoarse capul și-l privi enervată. Putea fi o femeie bătrînă, dar nu i se ghicea vîrsta. Avea fața lătăreață, pătată, și o gură mare, aproape diformă, cu dinți veștezi și neregulați. După ce-i aruncă o privire lungă, batjocoritoare, se întoarse brusc către vecina ei.

— Coniță, eu nu mai stau! Nu-mi place aici, în pivniță. De azi-dimineață mi se tot bate ochiul stîng. E semn rău.

— Elisaveto…, încercă s-o întrerupă cealaltă.

— Eu zic să ne întoarcem în casă, coniță, continuă femeia vorbind tot mai repede. E mai bine la noi în casă. Eu zic că…

— Elisaveto!, ridică deodată glasul cealaltă, nu mă enerva, că mi se urcă sîngele la cap și iar mi se face rău!

Femeia părea de vreo 50 de ani. Era uscățivă și avea nasul lung și ochii reci, spălăciți. Era îmbrăcată sobru și totuși cu cochetărie; își tot potrivea, nervoasă, un șal roz-pal în jurul gîtului. Gore înțelese îndată că este o femeie de condiție și, salutînd de mai multe ori din cap, își ceru voie să se așeze pe banca din față, alături de bătrîn. Dar nici una din femei nu-i răspunse la salut.

— Eu sînt din Pitești, începu el puțin încurcat. Am venit pe aici cu treburi. Douăsprezece mii de capete de vită de cea mai bună calitate. Avem și permis de export, avem tot ce ne trebuie. Unu-i Gore, Iancu Gore! adăugă coborînd puțin glasul și privindu-i pe toți pe rînd, cu un zîmbet viclean dominîndu-i fața.

Dar parcă nimeni nu l-ar fi ascultat, îl priveau cu o neverosimilă indiferență, ca și cum n-ar fi fost acolo, lîngă ei. Elisaveta își făcea necontenit cruci, murmurînd o rugăciune.

— Ai adus sărurile? întrebă enervată stăpîna.

Femeia dădu din cap, dar își continuă în șoaptă rugăciunea.

— Nu te mai ruga atît, că tragi a rău! exclamă cucoana.

Gore tocmai voia să-și facă o cruce, dar se răzgîndi.

— Poate avem noroc și se duc mai departe, spre Ploiești, spuse el. Poate au trecut pe-aici doar ca să ne sperie. Pe ei îi interesează Ploieștiul. Sondele, petrolul…

Nu-i răspunse nimeni. Bătrînul părea că se mînie din nou.

— Am auzit cu urechile mele azi-dimineață, la radio, că se vor face exerciții de apărare antiaeriană, începu el.

Apoi sări brusc de pe bancă și se apropie de ușă. Plecă ușor capul, ascultînd. Gore își scoase ca din întîmplare ceasul, îl cîntări lung în palma dreaptă, apoi îl trecu în palma stîngă. Cu pași ușori, bănuitori, bătrînul se reîntoarse în mijlocul odăii.

— E ceas împărătesc, i-l arătă Gore. L-am cumpărat de ocazie, la Odessa. A fost ceasul țarului. Ia să-l luați în mînă: o să vă speriați!

Voi să-l desprindă din lanțul lui gros, de aur, cînd bătrînul, care parcă nici nu-l auzise, se adresă doamnei:

— Ați mai avut vești de la Păunescu, stimată madam Popovici? întrebă el cu un zîmbet sarcastic.

— Ce-ți pasă dumitale? sări deodatăr, înțepată, Elisaveta. Mai bine ai fi plătit chiria!

— Elisaveto, te rog nu te amesteca, o întrerupse stăpîna.

Apoi aruncă o privire scurtă bătrînului și ridică din umeri fără să scoată un cuvînt. Brusc emoționat, Gore continuă să-și cîntărească ceasul prefăcîndu-se că nu ascultă.

— Eu v-am atras atenția că nu e om serios, vorbi bătrînul. Am și eu relațiile mele. M-am informat și să nu credeți dumneavoastră că vorbesc numai așa…

Gore simți cum îl cuprinde furia. Dacă Păunescu ar fi fost cinstit, dacă ar fi fost om de cuvînt, i-ar fi scos demult aprobarea de la Finanțe, pentru care îi avansase deja trei milioane. Și acum ar fi fost cu marfa la frontieră: șase mii de capete de vită. Cîștiga net patruzeci de milioane. Nu și-ar mai fi pierdut timpul la București și nu l-ar mai fi prins bombardamentul.

— Îl cunoașteți pe Păunescu? se adresă el bătrînului, nemaiputîndu-se stăpîni. Pe Păunescu de la Finanțe?

Bătrînul se mulțumi să ridice din umeri, zîmbind fără să-l privească.

— Dacă nu l-oi cunoaște nici eu…, spuse. În sfîrșit, eu mi-am făcut datoria și v-am prevenit la timp.

— Îl cunoașteți bine? Ce fel de om e? întrebă în șoaptă Gore.

Ca și cum nu l-ar fi auzit, bătrînul trecu pe lîngă el și se reașeză pe bancă.

Sînt nebuni! își spuse Gore. Întoarse capul și scuipă, apoi își șterse gura cu batista.

— Coniță, eu nu mai stau! exclamă Elisaveta sărind ca