Doriți versiunea completă? Dați un click pe butonul PayPal

Menționați TITLUL și FORMATUL dorit (pdf / epub / mobi / azw3) și îl veți primi la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

MĂ AJUTAȚI ASTFEL SĂ CONTINUI SĂ SCANEZ, SĂ REDACTEZ, SĂ RESTAUREZ COPERȚI SAU ILUSTRAȚII ORIGINALE, TOATĂ ACEASTĂ MUNCĂ METICULOASĂ DIN PURĂ DRAGOSTE DE CĂRȚI.

VĂ MULȚUMESC!

FATA CĂPITANULUI

Ca de obicei, se adunaseră toți pe marginea rîpei ca să privească încrucișarea trenurilor. Îndată ce acceleratul de Brașov ieșea din gară, întîlnea personalul care cobora leneș dinspre Băicoi. Amîndouă locomotivele fluierau deodată, prelung, și atunci Năsosu le striga:

— Ascultați ecoul!

Dar nu-l auzeau toți și nu-l auzeau întotdeauna. Acum știau că acceleratul încă nu ajunsese în gară și așteptau. Mai erau doar cîteva minute. Li se păreau lungi și aproape nimeni nu avea chef de vorbă.

Aici, pe deal, soarele nu asfințise încă, dar în vale se lăsase de mult seara și Prahova își pierduse luciul ei argintiu, căpătase o culoare vînătă, de apă adîncă și rea.

— A intrat în gară! anunță deodată Năsosu.

Atunci se auziră pași repezi înapoia lor, ca și cum cineva ar fi coborît alergînd pe cărăruie, apoi un glas răgușit de fată:

— Brînduș, strigă ea de departe, a venit ordonanța de la domnul căpitan!

Un băiat de vreo 12–13 ani, pistruiat și roșcovan, cu părul crescut țeapăn ca o perie, întoarse plictisit capul. Avea ochii foarte mari, neașteptat de adînci și de negri.

— Nu te duce, mă, spuse Năsosu, că acum iese trenul din gară.

Băiatul rămase o clipă nehotărît. Apoi ridică din umeri, scuipă și, îndesîndu-și mîinile în buzunarele pantalonilor, porni agale pe cărăruie. Cînd ajunse în șosea auzi fluieratul locomotivelor și se opri să asculte, dar ecoul nu răzbătea pînă aici.

Ordonanța îl aștepta pe bancă, în fața casei. Cînd îl zări apropiindu-se, își dădu capela pe spate și zîmbi.

— Hai, musiu, pas alergător, că se supără domnul căpitan! strigă el.

Dar băiatul nu grăbi pasul. Mergea liniștit, cu mîinile în buzunare, privind vag în fața lui. Curînd, soldatul își potrivi cu un gest grăbit capela și o porni singur înainte. Umblau așa, la zece pași unul de altul, pe cărarea de la marginea șoselei, printre mușețel și tufe mici, prăfuite, de pelin. În dreptul vilei cu clopoței la balcon, ordonanța se opri și întoarse capul.

— Ți-e frică? îl întrebă cînd băiatul fu lîngă el.

— Mie? făcu Brînduș, zîmbind cu milă.

Apoi ridică din umeri și scuipă.

— Atunci, hai mai repede, că ne așteaptă domnul căpitan.

Dar nici de data aceasta băiatul nu grăbi pasul și ordonanța se resemnă să meargă agale, alături de el. După cîtva timp își duse mîna la capelă și și-o potrivi din nou șoptind:

— Pas alergător, că ne-a văzut.

Căpitanul îi aștepta în fața porții, în cămașă și bretele, fumînd nervos. Era un bărbat între două vîrste, mărunțel, aproape gros, cu picioarele prea scurte. Avea fața rotundă, sprîncenele ciupite și părul rar din creștet și-l adunase și-l lipise pe frunte, parcă ar fi încercat, zadarnic, să-și construiască o expresie sarcastică și oarecum feroce.

— Valentin, strigă el peste umăr, poți să te dezbraci!

Cînd Brînduș intră în curte, de pe pridvor coborî alergînd un băietan oacheș, cu părul negru, lins pe cap. Era în chiloți de baie și aducea două perechi de mănuși de box. Ca și cum nu l-ar fi văzut, Brînduș se îndreptă spre cișmeaua din fundul curții și începu să-și tragă cămașa din pantaloni. O împături cu grijă și-o așeză pe buturuga de lîngă cișmea. Apoi, cu aceleași gesturi line, măsurate, își scoase espadrilele și-și șterse mult timp picioarele în iarbă. Apoi își sumese cît putu mai sus pantalonii scurți. Căpitanul îi strigase de cîteva ori:

— Hai, musiu, mai repede, că ne-apucă noaptea!

Îi pusese deja mănușile lui Valentin și acum aștepta, jucîndu-se nerăbdător cu cealaltă pereche. În cele din urmă, Brînduș se apropie zîmbind de el și întinse amîndouă mîinile deodată, cu un gest teatral, nepotrivit, parcă ar fi așteptat să i se pună cătușe. De lîngă poartă, unde rămăsese de strajă, soldatul urmărea curios preparativele.

— Atenție! strigă deodată căpitanul. Apropiați-vă, privindu-vă drept în ochi, și strîngeți-vă mîna cavalerește!

În timp ce băieții se îndreptau unul spre altul pășind țeapăn, stîngaci, privindu-se cu severitate și încercînd să nu clipească, se auzi din nou vocea căpitanului, brusc sugrumată de emoție:

— Pregătiți formulele! Pronunțați corect, nu vă bîlbîiți!

Băieții ajunseseră unul în fața celuilalt și, prinzîndu-și anevoie amîndouă mîinile înmănușate, le clătinară de cîteva ori, cu grijă, nu cumva să le alunece mănușile înainte de comanda următoare.

— Proclamați formulele! continuă căpitanul, parcă și mai emoționat. Ascultați comanda mea și provocați-vă! Unu, doi, trei!

— Virtuoso! proclamă rar, aproape silabisind, Valentin. Hafiz!

— Opriți! strigă căpitanul ridicînd brațul drept și făcînd un pas spre ei. Care-i formula ta? se adresă băiatului.

— Virtuoso! răspunse intimidat Valentin. Virtuoso și Hafiz.

— Ce-i cu el? Nu te-am mai auzit pînă acum.

— E un poet persan.

— Da’ de unde-l știi?

— Mi l-a povestit Agripina.

— Bine, făcu căpitanul clătinînd din cap. La loc comanda. Trei pași înapoi. Înaintați, proclamați formulele și provocați-vă! Unu, doi, trei!

— Virtuoso! Hafiz! strigă cît putu mai clar Valentin.

Apoi începu să aștepte și, după cîteva clipe, întoarse încurcat capul spre taică-său.

Brînduș nu spusese nimic; își dusese doar amîndouă mănușile la gură, probabil ca să-și ascundă zîmbetul lui lung și neînțeles.

— Hei, musiu, formula! strigă căpitanul. Spune și tu ceva. Spune un cuvînt, oricare, insistă el. Așa e regula jocului. Zi, mă, un cuvînt, ce dracu?! Că doar n-oi fi mut!

— Nu pot, șopti tîrziu Brînduș. Nu pot s-o spun. E un secret.

Brînduș știa ce are să urmeze. Ca în fiecare seară, căpitanul se va apropia de el, îi va pune mîna pe umăr, îl va ruga; apoi va încerca să-i